Adio, dragă Schengen!

- eu plec, că se-nserează-

Fostul comisar european Leonard Orban a pus punctul pe i în legătură cu aderarea la Spaţiul Schengen: problema nu e dacă vom fi amînaţi, ci cît vom fi amînaţi. Şi aduce şi argumente. Între altele, face legătura între politicienii occidentali şi cetăţenii din ţările lor (o temă aproape nebăgată în seamă la noi atunci cînd se comentează problema Schengen sau alte subiecte europene): „Această lărgire a Spaţiului Schengen a fost văzută negativ şi e o tendinţă care se accentuează în statele membre. Din păcate, sînt politicieni care nu explică foarte clar populaţiei din statele membre care sînt consecinţele lărgirii acestui spaţiu. Şi de multe ori ea este asimilată unei posibile invazii a cetăţenilor din România şi Bulgaria în statele din vestul Europei. Dar n-are nici o legătură cu asta. Din nefericire însă, asta e imaginea care persistă la nivelul mentalului populaţiei din multe state europene. Şi această imagine negativă se răsfrînge asupra acţiunii politicienilor şi, în condiţiile în care pe eşichierul politic din unele state membre şi-au făcut loc partide de extremă dreaptă, va fi cu atît mai complicat pentru un stat să obţină votul pozitiv al acestor ţări pentru a deveni membru Schengen“ (interviu pentru euractiv.ro, apărut pe 22 decembrie). 

Preşedintele şi premierul au reacţionat cu totul altfel: au spus că e vorba de „discriminare“ faţă de România. Reacţie emoţională, care nu ajută la nimic. Probabil că ea porneşte din sentimentul că „Occidentul“ trebuie să ne ajute în continuare să trecem strada, să închidă un ochi la beteşugurile noastre. Iar dacă nu o face, ne declarăm victime. De fapt, ne-am obişnuit să profităm de circumstanţele şi deciziile politice: şi intrarea în NATO, şi aderarea la Uniunea Europeană au fost posibile pentru că, la momentele respective, s-a decis că e mai bine să fim înăuntru decît să rămînem pe dinafară. Aici editorialistul Pierre Rousselin de la Le Figaro are dreptate: „Toată lumea ştie că România a profitat de avantajele circumstanţelor politice acum trei ani, iar de atunci a ratat ocaziile de a face progrese în lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate. Europa nu este un supermarket de unde fiecare să-şi ia ce-i trebuie, fără să respecte regulile“. Pe de altă parte însă, titlul editorialului („Nu unei Europe balcanizate!“) arată că Pierre Rousselin se plimbă prin acelaşi supermarket, dar frecventează doar rafturile care-i convin. Ideea că intrarea României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen ar „balcaniza“ Europa este la fel de stupidă ca şi psihoza din 2004 declanşată de „instalatorul polonez“: opinia publică din Franţa şi din alte ţări trăia atunci spaima (întreţinută, desigur, de comentarii de presă) că muncitorii din ţările care au aderat atunci la UE le vor lua locurile de muncă cetăţenilor din statele vestice. Ceea ce s-a dovedit fals.(Iar polonezii au exploatat admirabil în favoarea lor acest episod: au umplut străzile Parisului cu afişe din care un tînăr frumos, cu salopetă de instalator, le zîmbea francezilor şi îi invita să-l viziteze la el în ţară...) 

Pe de altă parte, un mare număr de români au plecat la muncă în Italia şi Spania (mai puţini în Franţa sau în alte ţări). Simplificînd lucrurile, aceasta e o consecinţă a Tratatelor europene: pentru prima dată principiul libertăţii de mişcare şi deschiderea pieţei muncii au fost luate în serios la nivel de masă. Sute de mii de oameni şi-au găsit de lucru, s-au stabilit şi şi-au făcut case în alte ţări ale UE decît cele de provenienţă. Este o realitate pentru care unele dintre aceste ţări (de exemplu Franţa sau Italia, spre deosebire de Spania) nu erau pregătite. E adevărat că mulţi dintre aceşti oameni s-au dus să cerşească sau să fure. Dar e la fel de adevărat că Europa Occidentală se confruntă de multă vreme cu valuri de imigranţi de pe tot globul şi gestionează din ce în ce mai greu această problemă. „Balcanizarea Europei“ ar putea fi o expresie valabilă în măsura în care s-ar putea vorbi şi de o „africanizare a Franţei“ sau de o „turcizare a Germaniei“, avînd în vedere numărul mare de imigranţi africani şi turci din aceste ţări. Ceea ce, evident, nu se spune. Sau cine spune „n-are nume bun“... 

Rămîne însă în picioare argumentul esenţial al dlui Leonard Orban: uneori, politicienii din Vest nu reuşesc să le explice propriilor cetăţeni despre ce e vorba. Mai ales cînd au probleme interne. Cînd se discuta, acum zece ani, extinderea UE spre Est, au existat de asemenea curente de opinie defavorabile. Aparent, nimic nou. În fapt, „noutatea“ este că România este înăuntrul Uniunii Europene şi se poartă, în unele privinţe, de parcă ar fi în continuare în afara ei, aşteptînd favorurile „celor mari“. În problema imigranţilor, de pildă, există o întreagă dezbatere în Europa: pe de o parte, e nevoie de ei pe piaţa muncii (pentru că populaţia îmbătrîneşte), pe de altă parte, e nevoie de un control serios al fluxurilor migratorii. Există idei, propuneri, soluţii, controverse. România lipseşte din acest peisaj: pe de o parte vrea să păzească graniţele europene şi pretinde că ştie cum să o facă, pe de altă parte, nu are pe agendă tema imigranţilor, de parcă ar fi un subiect „doar pentru Occident“. Aşa încît, dincolo de orice, dincolo de faptul real că nu s-au făcut progrese în combaterea corupţiei, amînarea intrării în Spaţiul Schengen spune ceva şi despre absenţa României, de ani întregi, din construcţia soluţiilor la problemele europene. 

Discriminaţi sau sancţionaţi pe drept – pînă la urmă nu mai contează. O să ne refugiem iar în obiceiul nostru de a ne lamenta că sîntem „ţară de mîna a doua“ şi de a cînta, melancolici, romanţe despre iubiri părăsite...