Specialiștii
Ştiam, într-un fel, că aceasta este reprezentarea generală, dar acum am aflat-o direct, explicit şi tranşant, de la un jurnalist cît se poate de respectabil: e vina specialiştilor dacă nu apar în media. De ce? Simplu: „Nu e treaba noastră să le facem publicitate, trebuie să-şi facă singuri!“ – mi-a explicat jurnalistul cu pricina. „N-au decît să ne caute ei pe noi“ – a încheiat el, cu aerul că mi-a împărtăşit o evidenţă pe care doar un naiv ca mine ar putea să nu o ştie. Aerul său de suficienţă şi condescendenţa aproape explicită faţă de milogii ăştia de „specialişti“ care nu visează decît să devină vedete, dar nu ştiu cum să procedeze, m-a cam scos din sărite, trebuie să recunosc. Păi, măi Gigel, dar de ce crezi tu că un specialist ar trebui să-ţi facă ţie curte, ca să-l laşi să spună două vorbe într-un ziar sau pe un post? În primul rînd că un specialist, pe care îl frecaţi voi cu tot felul de întrebări idioate, nu este niciodată plătit – ba chiar aveţi impresia că îi faceţi un asemenea favor, încît parcă vă aşteptaţi să vină şi cu flori de-acasă.
Mai important însă este faptul că, pentru un specialist, prestaţiile astea media nu se pun, nu contează de nici un fel, nici la CV, nici ca imagine academică, nici ca promovare, nimic. Ba dimpotrivă, după cîteva apariţii în care îşi dă cu părerea despre te miri ce, un specialist va fi totdeauna privit cu un început de reţinere de către ceilalţi specialişti. Da, bineînţeles, şi specialiştii trebuie să-şi facă un fel de publicitate, dar în lumea în care îşi cîştigă existenţa, în lumea de unde le vin şi prestigiul, şi cariera, şi banii, nu în media, de unde se pot alege doar cu un „v-am văzut la televizor“, de la vînzătoarea din colţ. Asta e tot ce vedeţi voi în contribuţia unui specialist, că vrea să ajungă pe sticlă fără să-şi pună şi el nişte silicoane ?
După ce m-am răcorit spunîndu-i (în gînd...) toate astea şi multe altele care nu pot fi aşternute pe hîrtie, am mormăit un mda ambiguu şi am plecat. Pe drumul spre casă m-am tot gîndit însă la această relaţie perversă dintre specialişti, oricare ar fi ei, şi media din ţara noastră.
Ori de cîte ori vine vorba despre acest subiect, îmi aduc aminte de sentinţa dată de un reporter de la BBC în urmă cu mulţi ani: diferenţa dintre voi şi noi nu este comercializarea, tabloidizarea etc. (aşa cum mă văitasem eu), ci următorul fapt: noi avem cîte o listă cu specialişti pe fiecare subiect posibil; la unii s-ar putea să nu apelăm niciodată, pe alţii s-ar putea să-i chemăm şi de cîteva ori într-o lună, dacă subiectul pe care sînt specialişti este de actualitate; voi însă aveţi o singură listă şi, indiferent despre ce este vorba, apelaţi la aceiaşi oameni. Ăştia nu au cum să mai fie specialişti şi nimeni nu o să mai respecte ceea ce spun! Simplu şi clar ca orice lucru elementar...
Într-adevăr, media din România sînt populate cu angajaţii acestei „liste unice“ de personaje publice care, folosite la orice – şi băgîndu-se în orice –, sfîrşesc rapid prin a nu mai fi buni de nimic. Prin aceasta se compromite astfel din start ideea însăşi de „specialist“, de expert pe ceva anume, care dă din umeri la 99% dintre întrebări, dar cînd vine vorba de cele 1% din domeniul său, ar fi bine să caşti urechile la ceea ce spune. Mai este însă un alt nivel de „specialist“, acel specialist de serviciu, care nu este vedetă, care nu apare în prime time, care nu ţine o emisiune, dar la care jurnaliştii recurg sporadic pentru a pigmenta puţintel propriile lor emisiuni sau articole. Dumneavoastră, ca specialist, ce părere aveţi despre...? – sună invariabil întrebările jurnalistului. După care, două, trei fraze din ce răspunde specialistul sînt inserate în material cu menţiunea „specialistul X este de părere că...“. De regulă, sînt alese doar acele cuvinte care se potrivesc cu propriile convingeri ale jurnalistului. Iar cînd nu se întîmplă aşa, „părerea specialistului“ este de o platitudine înduioşătoare. Aceasta este regula jocului: trebuie să apară şi „specialistul“, pentru a da greutate şi credibilitate jurnalistului, dar el trebuie să rămînă cît mai subţirel, pentru a nu plictisi publicul cu chestiuni complicate. Ideea de specialist este compromisă astfel din nou, la un nivel mai user friendly, de data asta. Rostul acestor „specialişti“ (cînd sînt de bună-credinţă) devine astfel acela de a spune evidenţe de genul regele e în fundu’ gol, truisme, banalităţi, lucruri simple, care însă, fără ei, se pare că nu ar ajunge la urechile ascultătorilor. Sînt specialiştii în platitudini utile.
Dar chiar sînt ele utile? Nu cumva întreţinîndu-le ca pe o dovadă de profesionalism, media omoară în faşă orice aspiraţie de profesionalitate? Nu cumva specialiştii, care se complac în astfel de răspunsuri de şuetă mai mult sau mai puţin intelectuală, întreţin, la rîndul lor, imaginea unei cunoaşteri neproblematice, fără dureri de cap, care are ca singur merit faptul că e pe înţelesul tuturor?
Textul de faţă poate fi o ilustrare a acestui fapt. Problema este mult mai gravă decît este ea înfăţişată în cele de faţă, dar o comentez uşurel, după regula jocului cu care m-am obişnuit şi eu, astfel încît să incit pe cît mai mulţi, dar să nu cadă greu nimănui. Oare am devenit şi eu un „specialist în platitudini utile“?...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
