Spiritul critic în supradoză
În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea. Dacă eşti gata să creditezi un fals, greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul. Dacă însă respingi, precaut, ceea ce merită a fi creditat, vina e, în întregime, a ta. Spiritul critic devenit insomnie cîrcotaşă este un abuz al inteligenţei. Cel care îl practică are toate şansele să rateze mari ocazii, mari întîlniri, mari momente de bucurie şi cunoaştere. A primi încruntat, a primi vigilent, a primi drapat, de sus pînă jos, în spirit critic, sînt tot atîtea feluri de a nu primi. Prizat în supradoză, spiritul critic blochează înţelegerea, stimulează proasta dispoziţie şi inhibă instinctul participării la viaţa comunitară. E mereu inadecvat, pieziş, incapabil să valorifice inteligenţa altfel decît ca instanţă judiciară. În loc să asculţi, confecţionezi, în gînd, contraargumente; în loc să reflectezi, adopţi morga severă a judecătorului; în loc să intri în joc, bombăni, steril, de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deşteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului, infinit ramificat, omogenitatea unui neant care îşi extrage criteriile din el însuşi. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitaţii. „Nu“ e mereu mai la îndemînă decît „da“. Distanţa demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Dialogul e imposibil. Nu e deloc profitabil să forţezi capacitatea de înţelegere a celor care, prin exerciţiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpăţînaţi, în afara încercării de a înţelege.
În exces, spiritul critic e o formă de infantilism mental. El se exprimă, uneori, ca un soi de răzgîiere a minţii, ca o formă de „proastă-creştere“ intelectuală. Gîndirea n-are voie să fie mofturoasă, să traverseze piaţa lumii şi a ideilor, cu o grimasă dispreţuitoare. E mai bine să rişte lăcomia cumulativă, decît selectivitatea astringentă. A strîmba tot timpul din nas e a fi o victimă sigură a ceea ce s-a numit „stupiditatea inteligentă“. În orice caz, e la fel de puţin recomandabil ca şi iresponsabilitatea unei atotprimitoare permisivităţi.
Practica maniacală a judecăţii se asociază, de regulă, cu amînarea indefinită a deciziei. Cîntărirea distantă a împrejurărilor sfîrşeşte prin a deveni marginalitate. Prin definiţie, „judecătorul“ nu joacă. Comentează. Iar comentariul, în loc să asume şi să îmbogăţească lumea, ajunge să o substituie. „Judecătorul“ trăieşte închis în cercul idiosincrasiilor sale, îşi confirmă, la nesfîrşit, umoarea posacă: nu are neutralitatea de primă instanţă a reflecţiei analitice, ci o neutralitate perpetuă, devenită fel de a fi, pasivitate. Judecătorul nu găseşte niciodată motive să intre în horă şi ratează, astfel, toate alternativele. E mereu în contratimp cu ceea ce se petrece sub ochii lui: îl irită în egală măsură bucuria şi tristeţea, reproşează bucuriei că e prea veselă şi tristeţii că e prea sumbră. Dar nu o face ca exponent al unei juste „măsuri“, ci ca profesionist al dezamăgirii şi al inadecvării. Deviza lui este „nici-nici“, în varianta trivială a răsfăţului infantil. Mereu exterior realului şi mesajelor care i se adresează, judecătorul pierde toate ocaziile. Nu are niciodată intuiţia prilejului care trebuie valorificat, a momentului unic, ireversibil, care nu trebuie pierdut.
Pentru un asemenea personaj, înţelepciunea constă, dimpotrivă, în a declara în permanenţă că „nu e momentul“. Îi lipseşte instinctul „timpului potrivit“, experienţa marilor întîlniri, bucuria de a dansa atunci cînd aude muzica lumii şi a destinului propriu. Reacţiile lui sînt ecoul unei inaptitudini congenitale de a se plia pe oferta aflată la îndemînă. E bolnav de retractilitate, opac la toate apelurile, la toate semnele vremii. Nu crede în clipa optimă a acţiunii, a receptivităţii, a participării. Nu ştie să recunoască această clipă şi are toate şansele să nu recunoască mesajul rostului propriu, atunci cînd îl aude. Soluţia? Convertirea spiritului critic în discernămînt. Plus un dram de umor, plus o minimă afecţiune pentru ceilalţi şi pentru farmecul pestriţ al lumii. Deocamdată, ambianţa autohtonă nu încurajează asemenea înclinaţii.
Preferă „ochiul rău“, muşcătura otrăvită, greaţa. Avem şi motive – se va spune. Da, dar ele nu diminuează şi nu se suportă mai uşor prin repetate accese de depresie.
