Pavăza Europei și Spațiul Schengen
Cînd a intrat în vigoare tratatul care crea Spaţiul Schengen, a lipsit din peisaj o ţară importantă: Italia, membră fondatoare a Comunităţilor Europene. Motivele au fost pur tehnice: infrastructura necesară încă nu era gata. Aşa încît Italia a aderat la Spaţiul Schengen cu o întîrziere de cîteva luni, deşi ar fi trebuit să intre de la început. Pe lîngă raţiunile de ordin tehnic, a existat, desigur, şi o consecinţă de ordin simbolic: tocmai un stat fondator să întîrzie, în timp ce membre mai noi ale UE au fost gata la timp? Dar efectul „de imagine“ a trecut, iar criticile presei şi ale partenerilor europeni pentru lentorile italiene sînt ceva obişnuit. La urma urmei, totul a fost o problemă de dotare cu tehnologie adecvată. De atunci încoace, Spaţiul s-a tot extins, incluzînd astăzi 25 de ţări.
Acum, aderarea României devine subiect de controversă politică. S-ar părea că stăm bine din punct de vedere tehnic: experţi ai Comisiei Europene au venit în control şi s-au declarat mulţumiţi de felul în care au fost amenajate aeroporturile şi de noile dotări ale poliţiei de frontieră. Numai că România are de purtat după sine povara prostului renume în materie de luptă împotriva corupţiei. În Parlamentul European, mai întîi popularii şi apoi socialiştii s-au pronunţat pentru amînarea aderării. Dar marea problemă este că Franţa şi Germania se împotrivesc. E o „noutate“ în scurta şi agitata istorie a aderării noastre la lumea euroatlantică. De la jumătatea anilor ’90 încoace, de cînd am pornit spre Vest, Germania (ca şi Olanda sau Marea Britanie) juca rolul dirigintelui sever care ne scădea nota la purtare, ba chiar ne lăsa repetenţi. Rolul profesorului cumsecade care ne lua apărarea i-a fost rezervat multă vreme Franţei, în virtutea – desigur – relaţiei noastre speciale. Franţa, de pildă, a susţinut intrarea României în NATO din primul val al extinderii şi începerea negocierilor de aderare la UE odată cu celelalte ţări din Est. Ca să nu mai vorbim de alte forme de sprijin în diverse foruri europene. Acum însă, Franţa se opune chiar mai puternic decît Germania aderării noastre la Spaţiul Schengen.
În discursul despre „relaţia specială“ şi despre „sora noastră mai mare“ era, desigur, şi multă retorică de umplutură. Dar realitatea era limpede: Franţa chiar a fost principalul sprijin al României, încă din 1991, cînd François Mitterrand a făcut o vizită la Bucureşti şi s-a întîlnit cu preşedintele de atunci, Ion Iliescu – pe care alţi şefi de state occidentale nu voiau nici măcar să-l întîlnească. La capătul dinspre noi al acestei prietenii, Nicholas Sarkozy n-a vrut să stea de vorbă cu preşedintele de acum, Traian Băsescu. Scena de la recentul summit al Uniunii Europene a fost reluată insistent la ştiri, comentată în fel şi chip, dar nu acel scurt „schimb“ de gesturi e important. El nu este decît semnul exterior al unei relaţii mai proaste ca niciodată cu „sora noastră mai mare“. Problema romilor – în care Franţa le reproşează autorităţilor române lipsa de cooperare – este o explicaţie. Dorinţa lui Sarkozy de a-şi recîştiga încrederea pierdută a electoratului este şi ea o explicaţie.
„Stilul“ de a face politică al celor doi preşedinţi (amîndoi voluntari, repeziţi, slobozi la gură, voind să-şi impună punctele de vedere subiective asupra instituţiilor) contribuie şi el la neînţelegere. Dar, pentru noi, „răceala“ cu Franţa exprimă, mai ales, fundătura în care ne aflăm în materie de prezenţă europeană. Nu e vorba neapărat de „politica externă“ în ansamblul său, ci de absenţa noastră din dezbaterea publică europeană.
Aşa încît semnificaţia politică a aderării la Spaţiul Schengen se explică şi prin această absenţă. Acceptate în UE printr-o decizie politică în 2007, România şi Bulgaria au parte în continuare de un tratament special. Mecanismul de monitorizare a Justiţiei a fost un fel de a „da semnale“ şi atît: nu dispunea de mijloace de constrîngere. Acum, amînarea intrării în Spaţiul Schengen este exact un astfel de mijloc de constrîngere. E pe bază de ori-ori. Spre deosebire de Italia la vremea sa (care stătea prost din punct de vedere tehnic), noi stăm prost din orice alt punct de vedere, numai tehnic nu. Avem o contribuţie originală la zestrea europeană: am reuşit să politizăm un acord care, prin însăşi esenţa sa, a funcţionat pînă acum doar tehnic. Tocmai cînd sîntem pe cale să devenim ceea ce afirmă unul dintre „miturile“ noastre istorice clişeizate („am fost pavăza Europei“), Europa n-are încredere în felul nostru de a sta de strajă...
