Practica lucidității

„Majoritatea elevelor şi elevilor veniţi la concurs purtau costum naţional. Unii l-au purtat în permanenţă, alţii numai la solemnităţi. Pe unii îi vedeai mereu în portul lor de acasă, în costumul lor regional, pe străzile capitalei; alţii au ţinut să poarte mîndria îmbrăcăminţii regionale numai la defilare sau la prilejuri solemne. (...) Costumele pe care le-am văzut au fost, cele mai multe, confecţionate în atelierele şcolii sau cumpărate la magazinele de artă naţională (...). Toate, însă, sau aproape toate purtau pecetea standardizării, adică a industriei. Erau nu costume naţionale, adică nu haine pure ale poporului, ci costume naţionaliste, semne ale unei mentalităţi a intelighenţiei noastre, a concepţiei despre neam a burgheziei intelectuale româneşti.“ 

Sîntem în 1938, la Sărbătorile Tinerimii Române, iar comentatorul este profesorul maramureşan Mihai Pop, cofondatorul Institutului de Etnografie şi Folclor şi directorul său de excepţie în anii deosebiţi ai comunismului. Şi Mihai Pop continuă: 

„Tendinţa de a dispărea a costumului naţional este un fapt recunoscut de etnografi şi sociologi. Ea este strîns legată de fenomenul general al dezagregării vieţii săteşti. Sînt unele regiuni ale ţării unde nici nu mai există costum naţional. În altele, iarăşi, costumul naţional a devenit haina de sărbătoare a ţăranului, jachetul sau smochingul lui (...). Iarăşi, într-o întreagă parte a ţării, diferenţele regionale ale costumelor au început să dispară, impunîndu-se tot mai mult un costum naţional standard, provenind din cîteva ateliere de fabricare, deci un costum realizat prin mijloace industriale. În aceste locuri, ţăranii nu mai au conştiinţa diferenţierii sociale regionale (...). Această conştiinţă a rămas, însă, peste tot burgheziei intelectuale de la sate şi oraşe, adică mai concret acelei intelighenţe în care corpul didactic joacă un rol atît de important.“ Concluzia vine simplu şi clar: „Costumul naţional dispare. El dispare printr-un proces social normal şi această dispariţie nu poate fi oprită prin artificii.“ Artificiile aparţin acestei „intelighenţii“ pentru care costumul a devenit una dintre cele mai de seamă embleme ale naţiei şi pe care ea, intelighenţia, trebuie să o păzească cu orice preţ. Doar că acest „costum naţionalist nu poate să împiedice dispariţia costumului naţional. El îl poate doar înlocui, vulgarizîndu-l“.  

Descoperite de neobositul Rostas Zoltan şi publicate recent la Editura Paideia, aceste articole apărute sub pseudonim în presa interbelică sînt o revelaţie pentru toţi care l-au cunoscut şi l-au iubit (sau nu...) pe Profesor. Iar ceea ce impresionează cel mai mult este o calitate pe care acesta şi-o declină ca pe un crez de o viaţă, într-un interviu acordat, de mult, lui Rostas: „că eu la ceea ce am ţinut foarte mult în viaţa mea, am ţinut la luciditate. La minte, la judecată, şi încă la ceva: la analiza realităţii. N-am acceptat nici un fel de realitate, nici cea politică, nici cea ştiinţifică, pînă n-am analizat-o şi am judecat-o. Asta te scuteşte de foarte multe lucruri.“ 

Nu doar cunoscător, dar şi iubitor necondiţionat al satului românesc, Mihai Pop nu a ezitat însă o secundă să constate, cu luciditate, „dezagregarea satului“ şi să o ia în considerare ca pe un „fapt“, ca pe realitatea însăşi pe care este naiv să o eludezi sau să o cosmetizezi: „A crede că poţi să stăvileşti procesul de dezagregare a vechii structuri săteşti sau să rezolvi marea problemă a satului românesc prin crearea de sate model sau prin încercările de ridicare culturală a satelor, atunci cînd această dezagregare nu este decît unul din fenomenele de adaptare a satului modern la nevoile şi adevăratele lui rosturi şi cînd problema economică şi socială a ţărănimii este piatra de încercare de a cărei rezolvare depinde întreg viitorul neamului românesc, este asemănător în naivitate şi eroare cu a crede că hotărăşti asupra destinelor naţiunii române dînd statului forme de viaţă asemănătoare unuia sau altuia din statele din Apusul Europei.“ Trei sferturi de veac mai tîrziu, această constatare lucidă este încă de actualitate, doar că lipsesc parcă şi mai mult minţile lucide care să o proclame... 

Mihai Pop şi-a purtat luciditatea cu zîmbetul pe buze, cu firescul respiraţiei de clipă cu clipă. Articolele interbelice ni-l înfăţişează ca pe un anti-nazist convins – dar deopotrivă şi un anti-bolşevic – nu din credinţe superioare însă, ci tot din această pămînteană şi neîntreruptă luciditate care lipsea multor colegi de generaţie. Nu a fost un militant nici măcar în domeniul său de interes, nu a luptat nici o clipă pentru „salvarea“ satului şi a ţăranului, dar nu din nepăsare sau neputinţă, ci din aceeaşi luciditate care îl făcea să vadă realitatea structurală a satului, o realitate pe care alţi colegi de generaţie o înlocuiau prea adesea cu varii convingeri idealiste. Această practică firească a lucidităţii l-a făcut să evite – şi să respingă – cu umor toate credinţele masificate care cad în credulitate, fără a acuza însă „poporul“, ci pe mult prea încrezătorii săi conducători: „Neamurile nu sînt intolerante de la natură. Egoismul de neam, ca şi cel de clasă nu sînt înnăscute popoarelor. Popoarele nici nu sînt măcar vinovate de intoleranţa de care le acuză uneori pe drepte temeiuri istorice. Vina lor este numai pasivitatea cu care acceptă conducătorii, în nepăsarea cu care se lasă dominate de anumite idealuri şi conduse spre anumite destine.“ 

Cine are urechi de auzit să audă...