Cosașu la 80 de ani? Uite că se poate!

Titlul de mai sus e aproape un citat din Radu Cosaşu. E proverbială înclinaţia lui de a relativiza orice perplexitate autohtonă („Cum se poate aşa ceva?“ – exclamă românul mereu surprins de suprarealismul natal) printr-un realist, vag obosit, sapienţial: „Uite că se poate!“. Sînt coleg de redacţie cu R.C. de cînd există Dilema. Am trecut prin toate etapele unei cooperări fertile: de la „anecdota primează“, la felurite „extremisme de centru“ şi la complicitatea născută între adevăraţii bărbaţi pe bază de hipertensiune şi diabet. Între noi nu mai există secrete. Dar există, ireductibilă, o cantitate egală de mister, depozitată integral în ograda lui. Iată care sînt, pentru mine, misterele lui Cosaşu: 

1. De cînd îl ştiu e bine dispus. Poate fi absent, preocupat, timid, sceptic, dar niciodată prost dispus. E atent cu afabilitate, participativ, cordial, niciodată indiscret, disponibil, toate cu un soi de surîs subînţeles în colţul gurii şi al ochiului. Dar nu aici e misterul. Misterul vine din faptul că Radu Cosaşu e posesorul unei bune dispoziţii fără iluzii. Simt că nu e vulnerabil la nici o certitudine, că are o relaţie strict politicoasă cu absolutul, că nu i se pot da garanţii în nici o privinţă. Ai zice că nu exclude – dar nici nu include – nimic. Adică e plasat, cum a decis prin însuşi titlul rubricii sale, în centrul extrem, în locul în care toate tezele sînt tratate ceremonios ca simple ipoteze. 

2. Cînd îi place textul, tocmai apărut, al unui coleg, Cosaşu simte nevoia să pună mîna pe telefon şi să-şi declare prompt bucuria. E un comportament misterios, dacă ne gîndim cît de rar îl întîlnim în breasla condeierilor contemporani. Acolo unde pe mai toţi semenii noştri îi apucă invidia, pe Radu Cosaşu îl apucă simpatia estetică, dacă nu direct admiraţia. Şi nu se poate bucura singur: ţine să-i facă o bucurie şi celui care a scris. Să-l confirme, să-l stimuleze, să-l asigure că reuşita lui a fost percepută. 

3. Pentru un scriitor atît de activ este uimitor, la R.C., cît de mult citeşte! Şi nu e doar un practician al lecturii. E un apologet, un ideolog, un instructor. Simţi imediat că e gata să te judece pentru cît şi ce citeşti. Iar recomandările lui în materie sînt imens persuasive şi riguroase. (Îi datorez, între altele, o întîlnire tîrzie cu un anumit roman al lui Graham Greene şi cu Georges Perec). Cred că el însuşi a citit aproape tot ce este literatură. Dar nu fac asta toţi scriitorii? – veţi întreba candid sau ipocrit. Ei bine nu. Dintre cei pe care se întîmplă să-i cunosc, numai cîţiva, foarte puţini, mai au răbdare să citească şi texte care nu au ieşit din pana proprie. Iar dacă o fac este, de regulă, pentru a-şi flata, comparativ, izbînda personală. Faţă de toţi aceştia, Radu Cosaşu apare ca o misterioasă excepţie. 

4. Radu Cosaşu, născut la Bacău, este între cei cîţiva, puţini, bucureşteni, care au inventat şi consolidat misterioasa idee că „bucureştenismul“ e o etnie, un mod de a aparţine unei inconfundabile comunităţi de stil şi de destin. 

5. Ca şi lui Radu Albala, mi se pare şi mie profund misterios ataşamentul lui Cosaşu pentru fotbal. „De copil am visat să fiu cronicar de fotbal!“ E ca şi cum l-ai auzi pe Maupassant declarînd că sensul vieţii e să ajungi campion la popice. (Ştiu că spun o enormitate, ca atunci cînd, într-un interviu, n-am fost sigur dacă pe antrenorul naţionalei îl chema Iordănescu sau Iordăchescu. Am şi eu misterele mele…) 

6. Cosaşu a spus şi spune superbe lucruri trăsnite: că, de pildă, se teme de „delictul de exemplaritate“, că nu poate trăi în indignare, că nu poate da interviuri, nu poate apărea la televizor, nu poate zbura cu avionul şi nu poate scrie decît cu creionul. De asemenea, că şi-ar dori, în chip de monument, un tumul făcut din firimiturile de gumă adunate pe masa sa de lucru ca semn al unei laborioase nesiguranţe de sine şi ca ecou material al sloganului: „Moarte ideilor prost exprimate!“. 

7. Radu Cosaşu ştie, cu siguranţă, o sumedenie de lucruri gingaşe despre misterul prieteniei. Are fidelităţi emoţionante şi un fel cuceritor de a invoca oamenii la care a ţinut şi ţine (Paul Georgescu, de pildă, sau Roger Câmpeanu, sau alţii).

8. Un ultim mister din cele 1003 posibile: plăcerea uşor sadică a lui Cosaşu de a publica în Dilema, la pagina cititorilor, tot soiul de texte care mă enervează, propunîndu-mi, eventual, să le răspund. Mai ales texte cu un uşor damf de stînga sau cu vagi urme de ateism militant. 

Am citit undeva că Radu Cosaşu se consideră „un om normal într-o lume anormală“. Dacă e aşa, acesta e misterul lui suprem: misterul însuşi al normalităţii, într-o lume pe cît de „complexă“, pe atît de lipsită de haz. 

Pe scurt, dragă Relule, la mulţi ani!