Războaiele austerității
Am ajuns să am din ce în ce mai puţine speranţe în ceea ce priveşte o ieşire rapidă din recesiunea globală. Expansiunea fiscală (de 5 miliarde de dolari), coordonată de puternicele guverne mondiale, a reuşit să reducă pierderile, dar nu şi să producă o revenire spectaculoasă. Cea mai recentă frustrare este rezumată de ultimul editorial al The Economist, „Creşti, naibii, creşti!“.
Există două motive pentru pesimişti. Primul este retragerea prematură a „stimulilor“ fiscali, măsură luată în luna aprilie 2009, la Londra, în cadrul adunării G-20. Acum, toate marile ţări sînt obligate să taie din deficitul bugetar.
În al doilea rînd, nu s-a făcut nimic pentru a redresa dezechilibrul provocat de balanţa plăţilor deficitare. Într-adevăr, azi discuţia despre războaiele fiscale care duc la războaie comerciale e reminiscenţa experienţei dezastruoase din anii ’30.
Problema dezechilibrelor produse de conturile curente este strîns legată de existenţa unei saturări a economiilor mondiale. O parte a lumii, condusă de China, cîştigă mai mult decît cheltuieşte, în timp ce în altă parte, în special în Statele Unite, cheltuielile depăşesc cîştigurile. Şi doar dacă ţările cu surplus economic ar investi în cele cu deficit, aceste dezechilibre n-ar provoca atîtea probleme macroeconomice. Într-adevăr, acesta a fost tiparul secolului al XIX-lea. Un sistem de investiţii străine, patentat la Londra, a canalizat economiile ţărilor bogate (sau cu surplus) către cele sărace (sau cu deficit). În ciuda numeroaselor crize economice şi a implicaţiilor acestora, relaţia de creditor-debitor a funcţionat, în mare, spre beneficiul ambelor părţi. Investitorii din ţările bogate au primit o dobîndă mai mare decît ar fi avut-o acasă, iar beneficiarii din ţările sărace au primit finanţarea de care aveau nevoie pentru dezvoltare. N-a fost nici o tendinţă persistentă a deflaţiei.
Ce se întîmplă azi e similar, la suprafaţă, cu o diferenţă majoră: curentul împrumuturilor începe din partea unor ţări în curs de dezvoltare, precum China, spre ţări bogate, precum Statele Unite – adică dinspre ţări unde avem capital precar spre ţări unde acesta este abundent. Rezultatul acestei relaţii perverse este saturarea economiei globale.
Spre deosebire de Marea Britanie, în secolul al XIX-lea, China nu-şi percepe surplusul ca pe un motor de investiţii. Atît China cît şi alte ţări est-asiatice deţin mare parte, în continuă creştere, de bonuri de tezaur ale SUA. Prin intermediere financiară, aceste titluri de stat au susţinut financiar consumismul vestic şi boom-ul speculativ care s-a prăbuşit în 2008.
Creditele cu dobînzi mici au fost răspunsul Keynessian „corect“ pentru inundaţia de capital venit dinspre Est. Dar, pentru că au fost insuficiente deschideri pentru investiţii reale în ţările care aveau deja tot capitalul pe care îl puteau folosi, creditele cu dobînzi mici s-au dovedit căi disfuncţionale pentru rezolvarea problemelor economiilor în exces.
Recesiunea a consolidat modelul împrumuturilor dinspre ţările sărace către cele bogate. Cu reveniri puternice în Asia de Est şi stagnare în Vest, dezechilibrul global avea să crească. După cum afirma recent fostul preşedinte al Rezervei Federale a SUA, Alan Greenspan, „investiţiile americane de capital fix au scăzut mai mult decît istoria sugerează că ar fi trebuit să se întîmple, avînd în vedere creşterea dramatică a profitabilităţii companiilor“. Pe scurt, ne îndreptăm cu toate pînzele sus spre următorul colaps.
Există două strategii ample de a destrăma problemele legate de conturile curente şi de dezechilibrele legate de economisire – investiţii. Prima este slăbirea imboldului Chinei de a acumula economii. În luna aprilie 2009, Zhou Xiaochuan, guvernatorul Băncii Populare din China, a propus crearea unei monede de rezerve „super-suverane“, pentru a elimina „riscurile inerente“ ale bazei de credite din rezerva naţională. Această nouă monedă, care avea să fie dezvoltată de către Fondul Monetar Internaţional, numită DST, urma să înlocuiască în timp întreaga rezervă monetară naţională.
Un „cont de substituţie“ găzduit de FMI ar fi incapacitat ţările să-şi transforme rezervele de monetar, deja existente, în această nouă monedă, DST. Principiul din spatele acestui fapt este că asigurarea colectivă e mai ieftină, deci mai puţin deflaţionistă decît autoasigurarea. Reducerea apetitului Chinei pentru stocarea economiilor ar fi reflectată în aprecierea propriei monede şi reducerea excedentului comercial. Această propunere nerealistă a Chinei nu a părăsit însă nivelul teoretic. În schimb, SUA au presat China să-şi reevalueze moneda – renminbi. Rezultatul e un război mediatic care ar putea uşor degenera în ceva mai rău. SUA acuză China de subevaluarea monedei, în timp ce China învinuieşte pierderea politicii monetare din SUA prin inundarea pieţelor emergente cu dolari americani. Camera Reprezentanţilor din SUA a adoptat un proiect de lege care ar permite vamei să impoziteze produse importate din ţări precum China, care şi-au manipulat moneda pentru avantaje comerciale.
Între timp, deprecierea dolarului a determinat băncile est-asiatice să intensifice achiziţii de dolari şi să impună controlul asupra intrărilor de capital, pentru a-şi putea feri moneda de la apreciere. În vreme ce ţările asiatice încearcă să împiedice intrarea de capital, Vestul mizează pe protecţionism.
Putem învăţa din experienţa anilor ’30. Fluxul ridică toate bărcile; refluxul poate aprinde un război hobbesian care să ne învrăjbească pe toţi.
Acest lucru ne readuce la prematura retragere a stimulilor fiscali. Cu cererea scăzută în Europa şi SUA, guvernele se îndreaptă, în mod natural, spre pieţele de export, pentru a relaxa problema şomajului acasă. Dar toate ţările, simultan, nu pot rula surplusul comercial. Tentativa de a reuşi e condamnată să provoace deprecierea monedei competitive şi protecţionism.
Keynes, cu înţelepciune, a remarcat: „Dacă toate naţiile ar învăţa să elimine şomajul prin propria politică n-ar mai exista motive presante pentru ca o ţară să-şi impună marfa alteia sau să respingă ofertele vecinului“. Schimbul comercial între ţări „ar înceta să fie ce e azi, şi anume o oportunitate disperată de a menţine forţa de muncă în ţară, prin forţarea exportului şi restricţionarea importului“. S-ar transforma însă într-un „schimb echitabil, şi fără obstacole, de bunuri şi servicii în condiţii de avantaj reciproc“. Cu alte cuvinte, criza de azi a monedelor şi comerţului e un rezultat direct al incapacităţii noastre de a rezolva problema şomajului.
Robert Skidelsky, membru al Camerei Lorzilor, este profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, autor al unei biografii premiate a economistului John Maynard Keynes, membru al Consiliului de Administraţie al Şcolii de Studii Politice din Moscova.
Copyright: Project Syndicate, 2010
www.project-syndicate.org
traducere de Stela GIURGEANU
