Prima călătorie, următoarea destinație

Zilele trecute am participat la lansarea celui mai recent volum din colecţia „Prima dată“ a Editurii ART, Prima mea călătorie în străinătate, îngrijită de Bogdan Iancu. Răsfoisem şi volumele anterioare, pe acesta l-am citit însă. Ideea mi s-a părut brusc genială în simplitatea şi eficienţa ei. Prima dată, care e totdeauna ca niciodată, aduce la lumina zilei o literatură nu de sertar, ci de suflet sau, mai simplu, de taclale, acel gen de poveşti care devin folclor de familie sau de gaşcă, pe care le evoci tot mai codificat între apropiaţi (îţi aduci aminte de chestia aia?) şi pe care nimeni, niciodată, nu s-ar fi gîndit să le treacă pe hîrtie. Cînd sînt puşi să o facă, toţi „autorii“ le îngrijesc, le perie şi le lustruiesc pentru a le reda strălucirea pe care o aveau în amintirea lor. Volumele devin astfel colecţii de mici bijuterii, totdeauna puţin nostalgice şi puţin ironice, de cele mai multe ori edificatoare pentru fizionomia unei lumi. 

În cazul primei călătorii în străinătate, lucrurile devin însă şi mai profunde, căci amintirile scot la iveală prima confruntare cu străinul, cu Celălalt, adesea fantasmat, totdeauna surprinzător, oferind de asemena ocazia unei introspecţii îngăduitoare. Iar cînd aceste călătorii se întind pe trei sferturi de veac, din anii ’30 şi pînă zilele trecute – cum este cazul acestui volum – poveştile personale se înşiră pe firul istoriei comune ca mărgelele pe aţă. Ceea ce rezultă este o cronică intimistă a secolului şi a societăţii. 

Fiind cel mai în vîrstă dintre participanţii prezenţi la lansare, am fost primul să spun cîte ceva despre „prima mea călătorie“. M-am învîrtit în jurul graniţei, a obsesiei frontierei. Cînd am ieşit prima dată din ţară, pe la zece ani, eram atît de convins că dincolo totul trebuie să fie altfel, încît cînd am ajuns în Ungaria şi am văzut că pomii şi cerul erau la fel ca la noi n-am mai vorbit trei zile de dezamăgire. De atunci – mai exact după 1990 – am călătorit destul de mult, dar am rămas cu emoţia graniţei şi cu o nelinişte pe care nu o mai exprim, dar o trăiesc în continuare la fel de profund: ce-or să zică ei, cum o să mă descurc eu? Cînd am trecut prima dată o frontieră fără vameşi, din Elveţia în Austria, am stat vreo oră în faţa ghişeului părăsit aşteptînd să apară de undeva păzitorii graniţei: pur şi simplu aveam impresia că altminteri aş intra în casa cuiva pe care nu-l cunosc şi care nu m-a invitat să-l vizitez. Tot timpul cît am stat apoi în Austria am trăit cu ideea că toată lumea se uită la mine şi că, mai devreme sau mai tîrziu, voi fi prins de „organele în drept“. 

Ultimul vorbitor era nu numai cel mai tînăr, dar se şi născuse, practic, într-o lume instalată în mobilitate, pentru care aici şi acolo nu prea mai aveau sens. S-a uitat uşor derutat la noi, ceilalţi vorbitori mai mult sau mai puţin nostalgici, şi a declarat că nu prea vede care e diferenţa între a trăi la Bucureşti sau la Paris, la Braşov sau la Toronto. Pentru el, călătoria era firească, ba chiar risca să alunece uneori în simplă agitaţie. Graniţa devenise o obişnuinţă banală, ca spălatul pe mîini. 

Şi el, şi eu eram sinceri; fiecare exprima însă altă lume. 

Peste cîteva zile s-a întîmplat să stau la o cafea cu un cunoscut proaspăt întors din Cuba, unde îşi petrece vacanţele de cîţiva ani de zile. A venit vorba de călătorii, de aici şi de dincolo. „Totdeauna cînd sînt în Cuba am un fel de nostalgie – să nu mă înţelegi greşit, nu-i nostalgie după comunism! O nostalgie după privirea pe care îmi aduc aminte că o aveau oamenii atunci: naivă, copilăroasă, cu ochii mari... Aşa sînt cubanezii acum. Nu au călătorit nicăieri, vorbesc cu tine din plăcere, sînt fascinaţi să afle orice de la un „străin“ doar pentru că e de altundeva, unde ei nu vor ajunge niciodată. Nu o fac pentru bani, îţi dai seama că nu au nici un interes, nu se uită la ceas speriaţi că au pierdut prea mult timp cu tine, pur şi simplu se bucură...“ 

Din vorbă în vorbă, am ajuns la alt gen de călătorii, definitive şi existenţiale, într-un fel: „Am un prieten – a continuat cunoştinţa mea – care ajunsese destul de mare într-o corporaţie, avea tot ce-şi putea dori, inclusiv nevastă şi copil. Într-o zi, brusc, a vîndut tot, şi-a dat demisia şi a plecat în Thailanda. Şi-a cumpărat pe mai nimic o căsuţă pe malul oceanului şi trăieşte acum acolo cu familia. Nu are de gînd să se întoarcă sau să plece în altă parte.“ Mi-am adus aminte de amici care au ales o destinaţie mai puţin exotică, într-un orăşel sau altul din România, părăsind însă şi ei o poziţie şi un standing de invidiat pentru a se stabili dincolo de lumea dezlănţuită.  

Înainte de a ne despărţi, amicul meu şi-a mai adus aminte de o poveste: „Lîngă prietenul ăsta al meu din Thailanda au apărut la un moment dat nişte unguri din secuime, care au deschis o afacere în turism. Le merge foarte bine. Au angajat şi localnici, pe care îi plătesc decent – adică foarte bine pentru preţurile de acolo. Într-o zi, unul dintre ei dispare. După cîteva zile se duc să-l caute acasă, să vadă ce s-a întîmplat. L-au găsit într-un hamac. Ce faci, nu vii la muncă? – Nu. Am muncit lunile astea la voi cît n-am muncit în toată viaţa mea! Îmi ajunge. Cu banii pe care i-am pus deoparte pot sta în hamac tot restul vieţii... – Hai, îţi mărim leafa! l-au momit patronii, în lipsă de oameni de încredere. – Nu mă interesează! i-a trimis thailandezul la plimbare.“ 

Am realizat că pentru acest gen de opţiuni a apărut deja un termen trendy: downshifting. A călători poate însemna deci şi să faci un soi de „training de downshifting“! – mi-am dat eu seama şi m-am hotărît brusc să plec la Buşteni. Mîine trebuie să mă întorc însă la muncă...