Vacanțe de melci

În anii ’80 era la modă printre tineri un anume fel de excursie pe munte. Se pornea la drumuri lungi prin masive cu foarte puţine cabane (nu mai puţine decît astăzi), în care se mergea zile în şir, cu toate cele necesare traiului purtate în spinare. Probabil că mulţi îşi mai amintesc. Era ceea ce astăzi s-ar numi un exerciţiu de supravieţuire. 

La ordinea zilei erau afirmaţiile categorice şi aflasem că „dacă n-ai văzut Retezatul, ai pierdut 10 ani din viaţă“. Drept urmare, ca să nu pierdem cei 10 ani din viaţă, patru colegi de liceu ne-am apucat să pregătim o excursie în Retezat. Am descoperit că nu e deloc uşor. În primul rînd, aveam nevoie de cîte un rucsac cu cadru (capabil să cuprindă cam tot ce-i trebuie unui om ca să trăiască o săptămînă), de corturi şi de saci de dormit. Cum nici unul din aceste lucruri nu se găsea de cumpărat, aşa..., la primul magazin de articole sportive, am început pregătirea cu lungi excursii prin Bucureşti. După zile întregi de umblat, ne-am ales cu nişte saci de dormit înfloraţi, care – în cea mai meşteşugită împachetare – tot arătau precum un covor rulat, cu două corturi aşa-numite izoterme de cîte nouă kilograme fiecare şi cu cîte un rucsac cu cadru de aluminiu (singurul model care apărea pe atunci sporadic prin magazine). 

Am reuşit apoi să achiziţionăm o adevărată minune în domeniul articolelor de camping: o mică butelie de voiaj cu arzător. Pentru umplerea ei cu gaz a trebuit însă să stăm o jumătate de zi la coadă, la singurul centru care se ocupa cu aşa ceva, undeva prin cartierul Dămăroaia. Părinţii noştri au bătut, la rîndu-le, magazinele mai pricopsite din centrul oraşului şi au reuşit să ne cumpere conserve de mai multe feluri, brînză topită şi ciocolată chinezească. Au adăugat nişte gulii şi varză pentru salate (roşiile s-ar fi stricat), cîteva pîini, pliculeţe de ceai, sare, zahăr, mălai. De la o bunică grijulie am primit cîteva borcane cu zacuscă făcută în casă şi alte cîteva borcane cu bucăţi de carne de porc în untură. Unde încăpeau toate astea în noile noastre rucsacuri, să nu întrebaţi, mai ales că ne trebuiau şi nişte schimburi, haine mai groase, căciuli şi chiar mănuşi. 

Unul dintre noi a luat şi o toporişcă, în ideea că pe undeva vom avea nevoie să tăiem lemne pentru a face focul. Un altul şi-a atîrnat de rucsac un ceaun în care, eventual, să fierbem mămăliga (noroc pentru spinarea lui că era din aluminiu şi nu tuci). Colac peste pupăză, un vecin mai în vîrstă, care se grozăvea cu vasta sa experienţă de om al muntelui, ne-a avertizat că Retezatul n-are apă. Aşa că, la întreg harnaşamentul, am atîrnat fiecare şi cîte un bidon de plastic de trei litri plin cu apă. Un rucsac astfel echipat bătea cam la 30 de kilograme. Ca să-l putem lua în spate, trebuia să-l aşezăm mai întîi pe un scaun. Am mers o noapte întreagă cu trenul. În prima parte ne-am chinuit să închidem un ochi, într-o dogoare infernală a caloriferelor (geamurile erau închise şi de neclintit). De la un moment dat încolo, ne-am străduit să nu adormim ca nu cumva să trecem de gara Subcetate. Cînd am coborît din tren, arătam ca nişte roboţi încet mişcători, cocoşaţi sub greutatea enormelor rucsacuri pătrate, cu multele accesorii atîrnate bălăbănindu-se şi zdrăngănind pe diverse tonuri. Ceva curaj am mai prins cînd am văzut prin preajma gării şi alţi tîmpiţi, la fel de înzorzonaţi ca noi. Destul de repede aveam să descoperim că Retezatul are apă din belşug, peste tot numai lacuri şi izvoare. Totuşi, n-am golit bidoanele, de teamă că, la un moment dat, am putea da şi peste acel deşert de care ne vorbise vecinul sfătos. În a doua seară am realizat că nici toporişca nu prea folosea cînd era vorba să tai lemne de prin jnepeniş şi că, în general, povestea cu făcutul focului era mai complicată decît ne-am fi închipuit. 

Dar dincolo de aceste mici inconveniente, am mărşăluit zile întregi în ritm de melc cu casa-n spate, înjunghiaţi de dureri în spinare ori de cîte ori încercam să întoarcem capul pentru a admira minunăţiile Retezatului, în permanent pericol să ne prăbuşim împiedicaţi de lespezile clămpănitoare de pe culmi, udaţi de ploaie, arşi de soare şi dezechilibraţi de vînt. De greutate am uitat numai cînd a fost să fugim de un urs, imaginar, pe care-l credeam prin apropiere din pricina unor excremente cu care ne tot întîlneam pe potecă (nu mai conta că erau cam uscate). Un cioban ne-a păcălit să ne facem ceai din muguri de jneapăn, pentru ca apoi să ne spună că e diuretic. Am îngheţat de frig în cort pe lîngă Bucura şi am încercat să facem baie în Zănoaga. Am terminat pîinea în primele zile şi la urmă am ajuns să mîncăm sardine în ulei, cu gulii şi zacuscă sub forma unui singur fel, udat cu bere la litru cumpărată de la Gura Zlata. Desertul au fost nişte resturi de cubuleţe de zahăr găsite pe fundul unui rucsac. Culmea e că excursia aceea ne-a mai şi plăcut, dovadă fiind că o mai povestim şi astăzi. Cam aşa ne-am călit noi în comunism, în aşteptarea capitalismului sălbatic şi poate de aceea, astăzi, nu ne impresionează nici Bear Grylls, nici Ray Mears şi nici criza economică mondială.