EDITORIALE ȘI OPINII

De cînd am început această serie de articole cu privire la abuzurile comise de promotorii imobiliari în Bucureşti, am apelat la cititorii care pot adăuga propriile lor informaţii despre clădirile care dispar una după alta. Răspunsurile au venit în număr destul de mare – chiar din străinătate! – şi ele arată că opinia publică nu mai e insensibilă la această luptă, despre care refuz să cred că ar fi pierdută, chiar dacă, de atîtea ori, lăcomia ori ignoranţa şi-au deschis drum.

Ca să ajungi la Alţîna dinspre Sighişoara, trebuie să ţii drumul Sibiului trecînd prin Agnita. Nu vei avea timp să pătrunzi pe porţile tuturor cetăţilor bisericeşti, că-s multe, presărate pe colinele din mijlocul satelor pe care le străbaţi sau pe care le zăreşti doar, aninate pe marginile dealurilor ondulate spre orizont, de-a lungul uimitoarei Văi a Hîrtibaciului.

În dezordinea importanţei, a intrării în scenă şi în autobiografie: Lucien Leuwen Ladima, Doamna T., Ştefan Gheorghidiu Pavel Anicet, cel întors din rai Iosif Hechter şi Blidaru (de 2000 de ani...) Fabrice Del Dongo şi mătuşa sa, Sanseverina, dar şi doamna de Renal. Levinson (din „Înfrîngerea lui Fadeev“)

Cu ceva vreme în urmă, am dat peste o ştire care se referea la iniţiativa unui primar din România de a lua cu împrumut nişte milioane de euro, pentru a construi, în localitatea în care îşi exercită mandatul, un cinematograf 3D şi un complex spa. Treaba asta se întîmplă la Bîrlad, unde se vede şi din satelit că, cel puţin centrul spa – jumătate din această iniţiativă legendară – e departe de a fi o prioritate pentru locuitorii oraşului.

N-am jucat de la egal la egal cu nimeni. Cu Franţa am avut mingea doar 40% din timp. Media procentuală a împrietenirii cu balonul în ce-i priveşte pe cei de la CFR Cluj, la meciurile cu Basel, Roma şi Bayern, e pe undeva la 36%, la fel ca aceea a Stelei cu Liverpool şi Napoli. Prea multă statistică? Exact! De aceea o şi dăm pe poezie, doinit şi vopsit.

De curînd, o organizaţie care se numeşte Forul Ortodox Român a luat atitudine împotriva introducerii actelor electronice în România. Argumentele din comunicatul lansat de FOR nu sînt, în general, de ordin religios. Organizaţia invocă necesitatea respectării libertăţilor civice şi riscurile prin care documente electronice ar putea crea „premisele unui sistem totalitar de supraveghere şi control al persoanei umane“.

Mi-a fost dat să citesc zilele acestea o excelentă teză de doctorat. Tema era de istorie a arhitecturii, aşa că nu prea eram la mine acasă şi detaliile mă lăsau mai degrabă rece. Dar dincolo de acestea se afla însă o adevărată lecţie de istorie recentă. M-am pomenit exclamînd de unul singur da, da, aşa e! da, bineînţeles! Motivul bucuriei mele nestăpînite îl constituia o operaţiune cît se poate de abstractă şi academică, în aparenţă, pe care am putea-o numi, pe scurt, periodizare istorică

Europa are trei centre, nu unul singur la Bruxelles. De fapt, Europa are trei puteri, cu naraţiuni identitare şi interese diferite. Cele trei puteri ale Europei sînt Uniunea Europeană, Turcia şi Rusia. Cam aceasta este ideea în mare a unui raport lansat recent de European Council on Foreign Relations şi scris de o echipă condusă de Ivan Krastev şi Mark Leonard: The Spectre of a Multipolar Europe.

Trăim într-o atmosferă de front. S-a dat drumul la beşteleală generală, la bîtă, la parapon. Cineva face treabă? Nu-i nimic. Îl vom căuta de bătături. Ne vom interesa de taică-său, de vreun amor clandestin, de echipa de fotbal pe care o preferă. Oricum, putem spune despre „venerabilul“ care ne enervează tot ce ne vine la îndemînă: îl putem lua peste picior, îi putem poci numele, îl putem înjura de mamă.

Fostul nostru coleg şi colaborator, dl Teodor Baconschi, a lansat săptămîna trecută Fundaţia Creştin-Democrată şi, în acelaşi timp, a anunţat crearea unei „platforme creştin-democrate“ în PDL. Majoritatea comentariilor au insistat pe lupta diverselor grupări din interiorul partidului, pe faptul că dl Baconschi vizează o funcţie importantă şi, eventual...

„Aşa aţi făcut şi în Vietnam şi prin America Latină. Găsiţi cîte un loser de dictator local, îl faceţi aliat, băgaţi bani în fundul lui şi dupa aia vă miraţi că lumea ne urăşte.“ „Habar n-ai ce vorbeşti. Tu vrei democraţie, eu vreau să cîştigăm războiul. Loseri sînteţi voi cu bla-bla-urile despre democraţii perfecte.“ „Dacă aşa stau lucrurile, să nu te aştepţi să vă susţinem în vreun fel.“ „Asta e ultima ta poziţie?“ „Da, nu ai decît să o transmiţi la Washington.“

În 2000, liderii lumii s-au întîlnit în New York şi au adoptat Declaraţia Mileniului, cu promisiunea de a reduce pînă în 2015 procentul celor care suferă de sărăcie extremă şi de foame. Au promis înjumătăţirea proporţiei oamenilor care nu au apă potabilă şi canalizare; realizarea progreselor cu privire la nivelul primar de şcolarizare a copiilor de pretutindeni; reducerea mortalităţii infantile cu două treimi şi a mortalităţii maternale cu trei sferturi şi combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a al

Conform rezultatelor unui sondaj publicat zilele trecute în presa centrală, 76% dintre români vor ca prim-ministrul să fie ales direct de electorat, 12% cred că şeful Guvernului ar trebui ales de parlamentari, iar 7% consideră că ar trebui desemnat de preşedintele României. În acelaşi timp, 96% dintre români cred că preşedintele României trebuie ales direct de cetăţeni.

Titlul rubricii noastre, pe care nu l-am ales eu, fiind prea teatral dramatic, nu are în vedere numai distrugerea decorului tradiţional în care am trăit, ci toate celelalte lovituri pe care le primeşte existenţa locuitorilor oraşului. Nu sînt deloc puţine, şi una pe care nu sîntem lăsaţi să o uităm, în nici o zi, este viteza cu care se deplasează maşini şi motociclete.

Lucrător cum sînt, mai mult sau mai puţin acoperit, în slujba acelui Intelligence service al literaturii, recunosc public că Ernu şi Stănescu sînt cele mai recente Obiective aflate în atenţia mea. Nu fac un secret – îi urmăresc şi mă ţin după dînşii de cînd au început să se certe în 2006, de Ziua Naţională, la o masă din Hanul lui Manuc, pe o problemă la care, cu o naivitate specifică misiunilor noastre, nu puteam să nu plec urechea: cine-i cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor?

În România, fotbalul n-a fost niciodată profitabil ca instituţie în sine. Randamentul său s-a exprimat prin îmbogăţirea Lorzilor Fenomenului, de unde şi expresia „preşedinţii bogaţi ai cluburilor sărace“ – valabilă acum 20 de ani, valabilă şi astăzi. Criza n-a schimbat nimic. Cluburile noastre sînt „societăţi“ doar în interviurile rafinate pînă la carambol ale lui Cornel Dinu.

Dacă ţărănia şi mitocănia unora dintre politrucii cocoţaţi în ierarhiile administraţiilor locale ar mai primi, măcar din cînd în cînd, cîte o lopăţică peste bot, din partea unor profesionişti care n-au de pierdut lucrări pe bani publici şi care, în tinereţe, se jurau că vor rămîne curaţi, atunci chiar am fi cu un pas mai aproape de întrezărirea rostului fiecăruia. Demnitatea profesională conţine şi altceva decît ţuguierea buzelor, vorbirea afectată, suirea pe soclul catedrei de magistru şi

De cîţiva ani mă fascinează, ca pe foarte mulţi alţii, emisiunea Top Gear. Am descoperit că mă pot uita de mai multe ori la acelaşi episod (e adevărat că ajutat de cele cîteva televiziuni care preiau şi reiau o aceeaşi emisiune de nenumărate ori) fără să mă plictisesc. Audienţa pe care o are în lume e estimată la peste o treime de miliard. Altfel spus, unul din 20 de pămînteni se uită la Top Gear.

Zilele trecute am primit de la o colegă din Bruxelles anunţul unui colocviu cu titlu incitant: etnologia anti-patrimonializării (sau ceva în genul acesta...); mai mult, se părea că în spatele acestei conferinţe se află un grup academic (cît se poate de serios!) militînd împotriva exceselor patrimonializării. N-am reuşit să aflu nici cine sînt, nici ce urmează să prezinte la colocviul cu pricina, dar am început să mă gîndesc, aşa, printre picături, la miza lor centrală.

Au fost şi rămîn idei bune, idei generoase, idei deştepte. Doar că, la contactul cu realitatea, s-au cam şifonat. Mai jos sînt doar cîteva asemenea idei şifonate prin punerea lor în aplicare, probabil mai sînt şi altele. Prima idee: autonomia universitară. Prin 1995, studenţii făceau greve, se băteau cu regimul cripto-neo-comunist de dragul autonomiei universitare. Ce vremuri! Pe atunci universităţile erau un fel de anexe ale unui minister care decidea totul în ce le priveşte. Deci, oamenii

M-am pronunţat, în mai multe rînduri, împotriva acestei formule. Mi se părea că vrea să transforme firescul subzistenţei decente într-o probă de eroism. Dacă, într-o ambianţă neprielnică, îţi faci conştiincios meseria, dacă „îţi vezi de treabă“ neabătut, funcţionînd paralel cu universul ostil în care ţi-a fost dat să trăieşti, te poţi lăuda că ai supravieţuit cuviincios, că ţi-ai păstrat onorabilitatea, că nu te-ai „murdărit“, dar nu poţi pretinde că, prin activitatea ta, „ai rezistat“ regimului

Pe de o parte, ne-am pierdut umorul şi seninătatea: luăm totul prea în serios, ne ciorovăim din orice, sîntem nevricoşi. Televiziunile care pretind că „ne distrează“ nu fac decît să ne întreţină proasta dispoziţie, temerile, anxietăţile, nevricalele: „trag“ cît pot de cîte o catastrofă publică (reală sau presupusă) ori de cîte un necaz privat. Comentatorii politici cei mai cunoscuţi de la tv şi de la ziare numai politici nu sînt: ocupaţiunea lor predilectă este să-şi dea cu părerea despre o vorb

Îmi îmbrăţişez copilul şi îl rog să o asculte pe mami. Îmi sărut soţia, fac cu mîna către soacră, mai privesc o dată în urmă. Casa e frumoasă. Nu ştiu cînd o voi revedea. Oftez, mă închin şi urc în căruţă. Plec la povarnă, în Valea Lungă. Pentru prima oară în viaţa mea, merg să fierb prunele, să fac ţuică.

„Cea mai rea întorsătură de situaţie nu poate fi niciodată plănuită pentru că se întîmplă, întotdeauna, dintr-o coincidenţă“ – scrie undeva Dürrenmatt, maestrul teatrului epic, adică maestrul genului dramatic care exclude iluzia şi refuză jocul părerilor sau al speculaţiilor. Se întîmplă ceva în jurul tău. Nu ceva ce ai provocat tu, ci ceva ce se întîmplă exact în momentul în care eşti acolo. Cum s-ar spune în filmele americane, ai fost în locul nepotrivit la momentul nepotrivit.

Credeţi în stafii? În orice caz, mi se pare că, dacă oamenilor care au fost le este îngăduit cîteodată să se întoarcă, fie că-i vedem sau nu, acolo unde au trăit, acelaşi lucru ar fi cu putinţă pentru sufletele caselor dărîmate. Nu se poate ca viaţa celor care, înăuntrul acelor case, au muncit, s-au bucurat şi au suferit să nu se întipărească în ziduri ca fumul, aşa încît, după două generaţii sau trei, urma ei să rămînă neştearsă.

Vă informez că nu am avut şi nu am nimic comun cu un om care creşte un şoim, care dresează un şoim şi îl învaţă cum să prindă, zburînd, un iepure. Nu am crescut niciodată şoimi. Nu mă interesează un om care creşte şoimi. Sîntem două plan(e)te diferite.

Se pare că, în lume, sportul care poate aduce cîştigurile cele mai mari pentru un jucător ar fi golful. În România, caracteristica principală a acestui sport (practicat pe nişte jumătăţi de terenuri) este că îi poate decava pe cei care încearcă să-l practice. Handicapul acesta al nostru mai poate fi recuperat?

Ţara asta e a noastră doar atunci cînd trebuie să înjurăm cîte un francez sau cîte un italian de pe la vreun ziar care ne face ţigani sau atunci cînd se mai dau de ceasul morţii prezentatorii de ştiri care anunţă noi pretenţii de autonomie din partea locuitorilor din Secuime. Ei bine, atunci se trezesc în noi toţi strămoşii, iar dragostea de ţară e mai fierbinte ca o explozie solară. În rest, ţara e a lui Băsescu, a lui Boc, a parlamentarilor, a primarilor, a lui Vîntu, a oricui, mai puţin a noa

Prietenii mei de la Câmpina erau speriaţi de Moşu, un fel de Bau-Bau al lor personal, inventat de părinţi. Moşu putea să apară dacă deschideai noaptea uşa dinspre grădină. Putea să şi bată el însuşi la uşă. De aceea, le spuseseră părinţii, nu era bine pentru ei să mai zăbovească prea mult la joacă nici prin curte şi nici prin casă după ce se întuneca afară. Cu alte cuvinte, trebuiau să fie în pat cît mai devreme.

De mă voi întoarce, pre mulţi îi voi răspopi şi eu – a părut a fi, într-un fel, avertismentul Hertei Müller. Resentimente, poliţe de plătit? Probabil şi asta, există un registru al omenescului pe care artisticul nu-l poate elimina transfigurîndu-l. Or, la lipsa de solidaritate de care a avut parte în comunism şi după, a răspunde cu un mesaj de solidaritate festivă cu poporul român şi brava sa armată anticomunistă ar fi fost mai degrabă grotesc decît angelic. Mesajul de la Ateneul Român s-a rezum

După vizita la partid povestită săptămîna trecută, a urmat cea mai interesantă întîlnire. Un om mic, îndesat, gras, cu mîini groase şi faţa roşie. Valeri Liţcai a fost ministru de Externe al Transnistriei timp de 18 ani. Şi nu ascunde asta, dimpotrivă, respiră o atitudine atotştiutoare, îi enumeră pe toţi negociatorii moldoveni cu care a vorbit de-a lungul anilor. Se prezintă ca un transnistrean tipic, la a cincea generaţie, o familie amestecată de ruşi, ucraineni şi moldoveni.

Cînd spunem despre cineva că este „un om autentic“ îi facem, în mare, un compliment. Admitem că e vorba de un ins care se comportă în perfect acord cu sine, un ins care nu dă curs vorbirii în doi peri, atitudinilor contrafăcute, duplicităţii. Autenticitatea e sinceritate faţă de ceilalţi, dar, mai ales, sinceritate faţă de firea proprie. Spun, totuşi, că e un compliment „în mare“, pentru că, „în mic“, în anumite variante, el poate include şi o notă relativizantă: „cutare spune prostii, dar măcar

Într-o perioadă de criză financiară cînd, pe tot globul, lumea e atentă la ce se întîmplă cu banii, Parlamentul României a decis să-i dea, fără să se gîndească de unde. Creşterea salariilor în învăţămînt i-a făcut şi pe alţi bugetari să ceară majorări asemănătoare. Ministrul de Finanţe, care acum cîtva timp anunţa că „avem bani“, că vistieria ţării e plină datorită încasărilor mai mari la buget, vorbeşte acum despre „destabilizarea economiei“ şi declară că însăşi siguranţa naţională poate fi pus

Heinke şi Peter sînt din Hamburg. Heinke s-a născut şi a crescut în Blakenese, cartier select. Peter este de origine socială ceva mai modestă. A crescut la doi paşi de Raepersbahn, cartierul cu felinare roşii. Avantaj Peter (zice el). Tot la doi paşi era şi barul unde s-au format Beatles-ii. Se cunosc bine şi au destule subiecte de conversaţie în ICE-ul (trenul rapid) care îi duce spre Frankfurt.

Greu afectată de criza economică mondială, Lituania se confruntă cu o creştere a taxelor şi impozitelor. Din cîte a observat un jurnalist local, există un sector care merge, totuşi, bine: piaţa neagră. „Să cumperi motorină de la şoferii din Belarus, care se opresc pe zonele de odihnă din jurul oraşului Vilnius, este destul de uşor. Dar maşina mea merge pe benzină.

Cînd eram copil, tata mă ducea deseori la plimbare pe malul vreunui lac sau la mare. Treceam pe lîngă pescari, care îşi bobinau lanseta undiţelor cu peşti prinşi, zbătîndu-se la capătul cîrligului. Odată am văzut un om care a scos din găleată un peştişor, încă viu, şi l-a înfipt în cîrlig, ca pe o nadă.

La numărul 7 al discretului Fundac Zlataust din Iaşi, din cei 1087 mp de teren şi clădirea cunoscută drept „Casa Teodorenilor“ n-au mai rămas acum decît buruieni înalte şi înţepătoare, înconjurate de o plasă verde, din aceea care anunţă un viitor şantier.

Am fost invitat recent să vorbesc, în cadrul unei prestigioase adunări, despre fundamentele etice ale capitalismului românesc. Fireşte, subiectul m-a incitat şi, fără să stau prea mult pe gînduri, mi-am început intervenţia referindu-mă la faimoasa carte a lui Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului – probabil că nouă din zece vorbitori pe tema eticii capitalismului pomenesc celebrul op, în primele fraze ale cuvîntării.

Să nu ne mai uităm, măcar de data asta, la maidanele care ştirbesc fronturile de case prin centrul oraşului, acolo unde blocuri înalte vor lua locul caselor vechi, şi să răsfoim documentele care ne spun cine şi cum trăia în capitala Ţării Româneşti acum două sute de ani. Eram atunci în toiul Războiului Ruso-Turc din 1806-1812, deci sub ocupaţie militară rusească.

Stimate lucrătoare şi stimaţi lucrători din Serviciile Multilateral Dezvoltate; am azi mica şi fragila îndrăzneală de a vă ruga să vă găsiţi timp – printre copleşitoarele misiuni care vă asaltează – pentru a vă concentra cîteva minute asupra acestui text: „...În ultimii ani, ne-am lăsat pradă politicii şi toate obsesiile noastre sînt de ordin politic. Formule grosolane, simple pînă la absurd, convinse pînă la teroare, stăruie în vocabularul nostru şi, de-acolo, trec pe nesimţite în gîndirea n

La hotel în Seul, după prea multe ore de zbor fără ţigări, fac rapid formalităţile de cazare. Organizatorii vizitei ne spun să ne adunăm într-o mică sală de conferinţe să discutăm detaliile programului. Pe masă, în dreptul fiecărui scaun, găsim cîte un mic pachet frumos ambalat. Desfacem: un breloc şi o mică tabacheră, cu sigla hotelului.

Dacă televiziunile şi ziarele sînt lăsate exclusiv pe mîna pieţei libere se va întîmpla ceea ce se întîmplă acum, adică ele vor trăda contractul nescris cu publicul, trădare care, oricît de monstruoasă pare coaliţia, începe de la nedifuzarea unui meci de tenis de la Open România sau de la netipărirea rezultatelor Campionatului Mondial de Baschet.

E un tip acolo jos, în staţia de metrou, n-are picioare, juma’ de om călare pe un skateboard, ca mijloc de deplasare perfectă pentru el. Stă sprijinit de un stîlp, cu capul răsturnat într-o parte şi cu ochii deschişi, parcă e mort. Din capătul celălalt al staţiei îl fluieră un tovarăş (cu picioare). Omuleţul se trezeşte şi intră brusc în viteză, vîslind cu mîinile pe pardoseală.

Totdeauna m-a fascinat înfăţişarea caselor. Înţelegător pînă la fanatism cu ţăranii mei şi casele lor făloase, desconsideram însă cu egală măsură toate aceste vile şi pălăţele, gated communities şi alte cartiere rezidenţiale care se întind pretutindeni în jurul oraşelor mai mici sau mai mari din România: eh, nişte parveniţi! – gîndeam în sinea mea, distant şi generic.

Plecasem de la presupusa Casă de cultură a Armatei (ruse) şi mergeam spre Partid. Obnovleniye se numeşte pe ruseşte, ceea ce s-ar traduce ca „Renaşterea“. Are cele mai multe locuri în Sovietul Suprem, dar oricum puterea e concentrată la preşedinte şi serviciile de securitate, deci partidele în sine sînt marginale. Unii spun că e tot un partid al lui Smirnov, care a creat mai multe jucării de acest fel.

Nu sînt pregătit să scriu despre moartea lui Marin Tarangul. În general, nu sînt pregătit să scriu despre moartea nimănui. Cine e cu adevărat pregătit să trăiască şi să comenteze moartea, fie că e vorba despre moartea în ea însăşi, despre moartea unui prieten sau despre moartea proprie? Dar în cazul acesta am, între altele, o problemă de stil.

Cîteva dintre strigăturile de la recentele manifestaţii au demonstrat, fără nici o îndoială, că ne scăldăm în mitocănie publică (ba unii se mai şi simt mîndri s-o afişeze): „Unul mic şi unul chior şi-au bătut joc de popor“; „Boc, Boc şi ai lui să se ducă dracului“. Mai întîi, aceste vorbe au fost strigate la megafon de vreun „lider“, apoi repetate în cor de cei prezenţi. Iar poliţiştii au strigat în faţa Palatului Cotroceni „ieşi afară, javră ordinară“.