Rostul casei şi paradigma feminină a umanului

Totdeauna m-a fascinat înfăţişarea caselor. Înţelegător pînă la fanatism cu ţăranii mei şi casele lor făloase, desconsideram însă cu egală măsură toate aceste vile şi pălăţele, gated communities şi alte cartiere rezidenţiale care se întind pretutindeni în jurul oraşelor mai mici sau mai mari din România: eh, nişte parveniţi! – gîndeam în sinea mea, distant şi generic. Zilele trecute însă am fost invitat la Corbeanca şi m-am pomenit, brusc, în altă lume. De data asta am avut timpul, dispoziţia – şi invitaţia... – de a privi mai pe îndelete şi nu doar din exterior diverse locuinţe care altminteri ar fi rămas în această categorie stereotipică de „vile“. Desigur, toate sînt mari şi au în curte maşini pe măsură, toate au terase şi gazon, o piscină mai mare făcînd eventual diferenţa. Dincolo de acest numitor comun al upper middle class se etalează însă imediat gustul fiecăruia, un univers întreg de reprezentare şi ademenire prin care locatarii îşi declină apartenenţa la o anumită categorie socială electivă. Amenajările interioare exprimă, cu tăceri diferite, tipul de oameni chemaţi să le populeze, genul de relaţii şi de conversaţii pentru care au fost făcute, un întreg univers uman de referinţă, fără de care devin inexplicabil mute. Ca şi casele făloase din mediul rural, vilele urbane îşi reclamă astfel, cu alte mijloace şi alt orizont, recunoaşterea celorlalţi: ele au fost făcute pentru a fi privite – şi eventual împărtăşite – de către cei care ne pot oferi şi de la care aşteptăm cu emoţie recunoaşterea de sine. Ostentatoriul comun ambelor cazuri încetează astfel să mai fie „iraţional“ sau „kitsch“ pentru a se dizolva într-o „luptă pentru recunoaştere“ mult mai general umană şi în care casa este principala „armă“. 

Dar de ce casa? De ce locuinţa mai degrabă decît hainele, diplomele, titlurile, banii sau alte valori simbolice, de ce aceasta este cu precădere „obiectul social total“ al culturii noastre? Desigur, din momentul în care reuşeşte să depăşească simpla constrîngere de adăpost, casa devine pretutindeni unul dintre obiectele cele mai încărcate simbolic din existenţa umană; la fel de evident, hainele, titlurile sau banii au şi ele această menire de a ne (re)prezenta. Dar la noi, locuinţa pare să concentreze în mai mare măsură această putere simbolică. 

Povestea este mai veche şi se înscrie într-o longue durée semnificativă. Fiecare societate sau tip de societăţi are un idiom preferenţial în care exprimă şi traduce principalele sale probleme. Dacă e să-i credem pe antropologi, societăţile „primitive“ de care s-au ocupat folosesc rudenia ca lingua franca, mai totul se leagă şi se explică prin relaţiile complicate de rudenie. La extrema cealaltă, societăţile moderne par a fi acordat economicului acest rol de idiom comprehensiv: totul este resursă, redistribuire, capital etc. În cazul societăţii ţărăneşti din ţara noastră însă, gospodăria a fost, s-ar zice, principala referinţă în care se înnoadă cele mai multe fire ale vieţii sociale. Simptomatic, aproape că nu există studii despre rudenia la români, dar există nenumărate mărturii şi interpretări despre gospodăria ţărănească. Mai mult, pe urmele Şcolii monografice, Paul Stahl ajunge la concluzia că gospodăria este cea mai mică unitate socială, şi nu individul. Chiar şi sistemul de valori al acestei societăţi se concentrează în mare măsură într-o morală a bunului gospodar. Iar gospodăria „îndestulată“ exprimă toate acestea după coduri clare şi împărtăşite, reclamînd recunoaşterea „bunului gospodar“ în ochii satului. De aici şi pînă la actualele case făloase – trecînd inclusiv prin „Casa Poporului“ – poate fi identificată destul de uşor o continuitate simbolică, dincolo de evidentele prefaceri materiale. Mai complicat este de lămurit ce înseamnă „recunoaştere“ în toate aceste cazuri. Povestea este din nou mai veche. Ea începe cu Hegel şi al său Anerkennung (recunoaştere) prin care acesta încerca să-i dea replica lui Hobbes şi faimoasei sale viziuni despre homo homini lupus din care s-a inspirat în mare măsură şi hegemonia viziunii economiste actuale. Reluată şi reinstrumentată de Axel Honeth, revăzută de Paul Ricœur, această viziune a pătruns recent în ştiinţele sociale, alimentînd o paradigmă alternativă. În ultimă instanţă, aceasta nu afirmă nimic altceva decît că ceea ce îl mînă în luptă pe Om, motivaţia sa elementară este o nevoie funciară de recunoaştere – afectivă, juridică şi/sau socială – din partea Celuilalt. Nimic spectaculos, în aparenţă. Dar nici paradigma dominantă, care a intrat în viaţa noastră cotidiană fără să ştim, nu afirmă decît ceva la fel de „simplu“: motivaţia primă a Omului este interesul său egoist, pe care acesta se străduieşte permanent să-l gestioneze în mod raţional, maximizîndu-şi avantajele. Doar că cele două viziuni au consecinţe fundamental opuse. Din perspectiva heterodoxă a recunoaşterii, „oamenii nu ne mai apar doar şi în primul rînd ca fiinţe ale trebuinţei, precum animalele; ele devin propriu-zis umane doar în registrul dorinţei, iar această dorinţă este în primul rînd dorinţa de a fi recunoscut, dorinţa de a fi dorit de către ceilalţi subiecţi umani doritori“ (Alain Caillé). Mai simplu şi mai metaforic spus, dacă împărtăşim paradigma recunoaşterii, nu vom mai aştepta de la oameni să fie nişte războinici singuratici şi raţionali pentru propriul interes, ci mai degrabă nişte fiinţe vulnerabile străduindu-se pentru împărtăşirea şi confirmarea dorinţelor lor. Şi, în ultimă instanţă, am acţiona şi noi înşine în mod diferit – şi, probabil, mai sincer. Căci, revenind la casele noastre, oare cît interes egoist şi alegere raţională şi cîtă dorinţă ascunsă de recunoaştere socială se află în spatele locuinţelor noastre? Şi ce rost ar avea o asemenea casă făloasă, oricît confort şi siguranţă ne-ar oferi ea, pe o insulă pustie?