Vocea constituţională a poporului

Conform rezultatelor unui sondaj publicat zilele trecute în presa centrală, 76% dintre români vor ca prim-ministrul să fie ales direct de electorat, 12% cred că şeful Guvernului ar trebui ales de parlamentari, iar 7% consideră că ar trebui desemnat de preşedintele României. În acelaşi timp, 96% dintre români cred că preşedintele României trebuie ales direct de cetăţeni.* 

Sînt, de mulţi ani, susţinătorul ideii că României i-ar face mult bine un sistem constituţional similar celui american, în care vîrfurile celor trei puteri să fie, într-un fel sau altul, desemnate prin vot popular – poate doar vîrful puterii judecătoreşti urmînd să fie desemnat prin vot parlamentar. Deşi, ideea unui preşedinte al Înaltei Curţi ales, dintre judecătorii acestei respectabile instanţe, de către popor, o dată la cinci ani, poate că nu ar fi chiar de neluat în discuţie. 

În orice caz, desemnarea prin sufragiu a celor care conduc puterile în România ar trebui să producă, imediat, două consecinţe. Prima: relaţia dintre puteri s-ar limpezi. Ar fi foarte clar cine personifică puterea legiuitoare (parlamentarii), cine personifică puterea executivă (şeful Guvernului) şi cine personifică puterea judecătorească (magistraţii Înaltei Curţi, dar şi judecătorii altor instanţe care, la rîndul lor, ar putea fi aleşi de către comunităţile în care îşi exercită competenţele teritoriale). Această clarificare a relaţiilor dintre puteri, însoţită eventual de introducerea incompatibilităţii între calitatea de parlamentar şi cea de membru al Guvernului ar da vigoare întregului nostru sistem instituţional şi i-ar da legitimitate în toate componentele sale. Mai mult decît atît, puterile s-ar însănătoşi regăsind trăsăturile socotite drept esenţiale pentru democraţie în literatura clasică: separarea, egalitatea şi controlul reciproc. Din această primă consecinţă ar decurge a doua: vor apărea ca inutile instituţii al căror profil intersectează spaţiul mai multor puteri, precum instituţia prezidenţială. În sistemul american, aşa cum se ştie, şeful statului este chiar şeful executivului. Într-un fel sau altul, sistemul acesta a rezonat şi în Europa – excluzînd monarhiile, unde rolul regelui s-a diminuat pînă la stadiul pur simbolic, iar şeful Guvernului a preluat toate atribuţiile executive – state precum Italia ori Germania dau şefului guvernului toată puterea executivă reală şi dau preşedintelui numai îndatoriri simbolice, aidoma celor pe care le au regii în monarhiile europene actuale. În ambele cazuri, preşedintele este ales în Parlament, poate tocmai pentru că atribuţiile sale nu sînt deloc importante în raport cu deciziile majore ale unei guvernări. Dar, cînd sîntem gata să tragem concluzia că există o legătură între atribuţiile preşedintelui şi modul de alegere (atribuţii limitate, alegere parlamentară/atribuţii substanţiale, alegere populară) ne contrazic exemplul austriac, în care un preşedinte decorativ este ales de popor, şi exemplul ceh, în care un preşedinte cu atribuţii importante este ales de Parlament. Mai departe, state precum Franţa sau România rămîn ataşate executivului bicefal: preşedinte – prim-ministru. Preşedintele vine direct din voinţa populară, iar prim-ministrul vine direct din voinţa Parlamentului. Din sondajul mai sus evocat, rezultă că românii, în covîrşitoarea lor majoritate, vor să păstreze prerogativa alegerii directe a preşedintelui, dar vor să voteze în aceeaşi manieră şi prim-ministrul. 

Această opţiune, extrem de clar conturată conform sondajului, se explică prin cel puţin două fenomene. Primul: oamenii au devenit tot mai neîncrezători în politicieni şi în „aranjamentele“ lor. Al doilea: oamenii vor să voteze. Exerciţiul votului le place. Nu mi-e greu să intuiesc întrebarea pe care mi-aţi pune-o imediat: atunci de ce vin atît de puţini la vot? Răspunsul la această întrebare se găseşte, la rîndul său, în sondaj. Gradul de neîncredere în toate forţele politice, în toate instituţiile politice şi în toţi liderii politici ai momentului este enorm şi egal. Convingerea „toţi sînt la fel“ în privinţa politicienilor şi partidelor este atît de bine ancorată în mentalul colectiv, încît nimic din ceea ce fac actorii scenei politice pentru a se diferenţia unii de ceilalţi nu convinge. 

Prin urmare, în condiţiile în care nu există o practică europeană unitară în privinţa desemnării şefului executivului, iar voinţa electoratului nostru este clară într-un sens (alegerea directă a şefului executivului), cred că adoptarea sistemului american reprezintă soluţia raţională.  

* Sondajul a fost realizat în perioada 18-30 septembrie, iar rezultatele sale au fost publicate în Jurnalul naţional din 15 octombrie a.c.