Autenticitate
Cînd spunem despre cineva că este „un om autentic“ îi facem, în mare, un compliment. Admitem că e vorba de un ins care se comportă în perfect acord cu sine, un ins care nu dă curs vorbirii în doi peri, atitudinilor contrafăcute, duplicităţii. Autenticitatea e sinceritate faţă de ceilalţi, dar, mai ales, sinceritate faţă de firea proprie. Spun, totuşi, că e un compliment „în mare“, pentru că, „în mic“, în anumite variante, el poate include şi o notă relativizantă: „cutare spune prostii, dar măcar e autentic“. În acest caz, „autenticitatea“ joacă rolul de circumstanţă atenuantă. Ea poate scuza, sau diminua, eroarea, invocînd buna-credinţă şi consecvenţa cu sine a „făptaşului“.
Dacă e să riscăm o definiţie rapidă a autenticităţii, vom spune că ea este incapacitatea cuiva de a spune sau de a face lucruri la care nu aderă cu totalitatea fiinţei sale. Omul autentic e, cu alte cuvinte, integral prezent în fiecare vorbă pe care o rosteşte şi în fiecare din actele sale. „Integral prezent“ înseamnă prezent şi cu mintea, şi cu inima, şi cu trupul. E un tip de comportament mai rar decît ne închipuim. În general, prezenţa fizică, ataşamentul sufletesc şi adeziunea mentală nu se manifestă întotdeauna simultan în felul nostru de a fi. Dimpotrivă. Sîntem de multe ori „de faţă“ fiziceşte, în timp ce capul e în altă parte şi inima într-alta. Inima, la rîndul ei, ne duce, nu o dată, în cu totul altă direcţie decît raţiunea, iar corpul poate avea o autonomie funcţională care se dispensează relativ uşor de colaborarea intelectului şi a afectelor. Oridecîteori se întîmplă asta, sîntem inautentici.
Situaţia existenţială curentă este inautenticitatea. Sîntem „politicoşi“ (şi falşi), sîntem „oportuni“, sau pur şi simplu oportunişti, sîntem ipocriţi, convenţionali, disciplinaţi, superficiali, neatenţi, pe scurt, sîntem absenţi, chiar dacă numai parţial absenţi, atît din noi înşine, cît şi din împrejurarea la care avem aerul că participăm. Autentici – sîntem doar din cînd în cînd. În rest, trăim vag schizofrenic, „împrăştiat“, divizaţi interior, astfel încît fiecare registru al fiinţei noastre evoluează pe cont propriu, fără să se intersecteze în mod necesar cu celelalte. Autenticitatea este, dimpotrivă, o virtute integratoare, expresia unui angajament „trup şi suflet“, de fiecare clipă. Cînd spunem despre cineva că e „om întreg“, avem în minte, conştient sau nu, conotaţia autenticităţii. Omul este „întreg“, cînd, în tot ceea ce întreprinde, este prezent cu întreaga sa alcătuire: fără disimulări, fără sincope, fără fragmente.
Există un „model“ politic care se defineşte exact prin aceea că întreţine o criză sistematică a autenticităţii: dictatura. Dictatura condamnă individul la schizofrenie cotidiană. Datorită ei, ajungi să fii prezent trupeşte, împotriva voinţei tale, în locuri şi situaţii la care nici mintea, nici inima nu consimt să fie prezente (şedinţe, manifestaţii, „adunări spontane“ etc.). Datorită ei, eşti pus în situaţia să spui lucruri pe care nu le crezi, să fii, formal, de acord cu idei care nu te conving, să te declari „emoţionat“ de lucruri care te lasă rece sau chiar te scandalizează. Dictatura e o şcoală a duplicităţii. Ea substituie discernămîntul prin teamă, te obligă să ai limbaj dublu, să-ţi educi copiii în aşa fel încît, de mici, să deosebească, prudent, între adevărul de-acasă şi cel din afara casei. Dictatura încurajează deprinderea de a minţi, de a te preface, de a-ţi cenzura spontaneitatea. Dictatura schimonoseşte, în noi, omul întreg. Cei care, la un moment dat, nemaiputînd trăi divizaţi, nemaiputînd accepta să fie exilaţi în afara lor înşile, nemaisuferind să-şi multiplice chipul pînă la disoluţie, decid să iasă din rînd pentru a se regăsi, sînt numiţi, cu un termen oarecum pretenţios, „disidenţi“. Pretenţios, pentru că pare să indice, în primul rînd, un dezacord politic, ideologic, moral. De fapt, în joc e stricta nevoie de a reveni la autenticitate, nevoia de a recupera omul întreg, după ce, ani de-a rîndul, el a fost sacrificat prin teroare, căzut „sub vremi“, dislocat, uitat. Disidenţa este însă o soluţie individuală. Nu „se ia“, nu se predică şi nu justifică judecarea celorlalţi. A te „face“ disident, în urma unei deliberări abile, interesate şi vanitoase (sînt cazuri...) e a recădea în inautenticitate.
La fel, a face din disidenţa ta un „capital“ de prestigiu, o tribună, de la a cărei înălţime, dai de pămînt cu „laşitatea“ comunităţii. Fiecare om îşi are „punctul lui de fierbere“, limitele şi destinul lui. Tăcerea consimţitoare nu e scuzabilă, dar amendarea ei nu are efect decît dacă porneşte dinlăuntrul celui vizat. Stigmatizat din afară, el se va refugia în statutul de „victimă“ şi îşi va fabrica ingenioase justificări. Inautenticul nu ştie că e inautentic. Iar cînd află e pe jumătate salvat.
