Marin Tarangul

Nu sînt pregătit să scriu despre moartea lui Marin Tarangul. În general, nu sînt pregătit să scriu despre moartea nimănui. Cine e cu adevărat pregătit să trăiască şi să comenteze moartea, fie că e vorba despre moartea în ea însăşi, despre moartea unui prieten sau despre moartea proprie? Dar în cazul acesta am, între altele, o problemă de stil. Ce-ar fi zis Marin despre pompa inevitabilă a „necrologului“? Tocmai el, care a fost unul din primele mele modele în materie de vorbit şi de scris. Nu în sensul că am început prin a-l imita, ci în sensul că a fost cel dintîi de care mi-a fost frică. Avea un geniu al identificării şi dinamitării falsului, care funcţiona, în ce mă priveşte, inhibitor la culme, ca să nu zic direct castrator. El e cel care m-a dezvăţat de solemnitate. Mă lua prieteneşte peste picior, oridecîteori luam o poză de (prematură) maturitate, oridecîteori debitam pompos înţelepciuni şi certitudini. 

Simţul ceremoniei îl avea din plin. Dar dublat de un enorm apetit pentru firesc şi pentru umor. La optsprezece ani, nu aveam încă intuiţia firescului: din timiditate, hărnicie şcolară şi un soi de tristeţe de fond, arboram, de regulă, un aer grav, sentenţios, fisurat, e drept, din cînd în cînd, de accese de histrionism compensator. Marin, mai mare ca mine cu zece ani, a hotărît că trebuie să mi se administreze o doză compactă de frivolitate. Atît cît să mă destind interior. Atît cît să nu mă mai iau prea în serios. Totodată, şi-a dat repede seama că lecturile mele sînt prea cuminţi, previzibile, lecturi de premiant convenţional, fără suficiente contacte cu autori şi domenii care, în epocă, ţineau, oarecum, de underground. Pedagogia lui a fost, pentru mine, decisivă. Pe de o parte, îmi împrumuta cărţi pe care nu le frecventasem pînă atunci (de la Meister Eckhart şi Kierkegaard la Georg Simmel, sau la unele lucrări de orientalistică), iar pe de alta, mă prelua în deşucheate escapade nocturne, cu dans, vin şi fete anexate ad hoc, în drum spre cîte un apartament întîmplător, devenit rapid arenă de rock and roll. Îi datorez, deci, prima întîlnire cu metafizica şi cu boema. Cu sublimităţile şi promiscuitatea. 

Tot Marin mi-a pus dinainte, pentru prima oară, o pagină de Constantin Noica: „Citeşte! Ca să auzi cum sună limbajul filozofiei“. Mai tîrziu, tot cu el l-am vizitat, în Berceni, pe viitorul magistru păltinişan, care ne-a oferit zece lecţii de greacă. Pentru mine, Marin a fost un mare mijlocitor, un chip al sorţii. Universul meu de idei, întrebări, experienţe şi portrete umane s-a lărgit spectaculos în cei cîţiva ani pe care i-am petrecut împreună în facultate. Dacă mă gîndesc la acea perioadă, realizez, abia acum, că deveniserăm colegi la numai doi ani după ce fusese eliberat din puşcărie, de la Salcia din Delta Dunării. Arestat în 1961, el apucase, pînă atunci, să-şi ia licenţa în teologie şi să se înscrie la doctorat. Nu a devenit însă „doctor“ decît la Paris, unde s-a stabilit în 1979. Descendentul lui Constantin Tarangul, înnobilat de Franz Josef (Marin era, de fapt, von Tarangul) şi al lui Erast Tarangul, guvernator al Bucovinei la sfîrşitul secolului al XIX-lea, colegul meu îşi cîştiga existenţa ca paznic de noapte pe malul Senei, aşa încît ziua să se poată ocupa de cercetările sale academice. E, din păcate, o traiectorie caracteristică pentru inapetenţa mediului românesc faţă de vlăstarele sale meritorii, dar şi pentru destinul greu de analizat al unui om excepţional, dar risipit într-o biografie destrămătoare. L-am văzut, de mai multe ori, umilit. Umilit de autorităţi, de unii confraţi, de împrejurări, sau de propriul său corp, prea şubred pentru a susţine povara unui proiect existenţial ambiţios, cum era, de fapt, proiectul lui Marin. Înalt, dar filiform, fragil, dar lacom de uzură senzuală, Marin Tarangul avea, pînă şi în momentele lui de aroganţă, o componentă de retractilitate, de resemnare. Era fundamental singur. Şi păstra mereu în privire, în gesturi, în felul lui de a dansa şi de a vorbi pecetea „străinului“. Străin de lumea în care se născuse, ca şi de cea în care s-a exilat, străin de lume şi de sine, străin de propria sa înzestrare şi de propria sa viaţă. Şi, după cîte aud, străin de propria sa moarte, căci s-a stins în somn, fără a fi, aşadar, prezent în dramaturgia tranzitului. 

Marin Tarangul a scris mai mult decît mi-aş fi închipuit pe vremea cînd îl vedeam atît de „angajat“ în împestriţarea tinereţii sale, de fiu risipitor. A scris poezie, critică şi istorie de artă, filozofie şi teologie. Unele lucrări au apărut la Editura Humanitas, fără să stîrnească ecoul pe care îl meritau. Marin nu e uşor de citit. Era dintre aceia care nu aşteaptă ca gîndul să fie gîndit pînă la capăt, înainte de a fi scris. Îşi căuta gîndul scriind. Îl aştepta scriind. Performanţa sa era alcătuită, în consecinţă, din spectaculoase „din-cînd-în cînd“-uri, printre care ideile şi cuvintele evoluau labirintic. Dar energia sondajelor sale intelectuale, tenacitatea şi îndemînarea sa speculativă, formulările sale luminos imprevizibile îl aşază printre figurile de vîrf ale vremii. Ultimul mesaj pe care l-am căpătat de la el era o invitaţie într-o mică insulă grecească, unde să stăm, în sfîrşit, de vorbă. N-am reacţionat. Eram „ocupat“. Aveam „obligaţii“. Mi se părea – cu nesimţirea iresponsabilă a vieţii curente – că nu e nici o grabă. Această ultimă conversaţie îmi va lipsi în chip dureros. Contez pe arhipelagurile de dincolo, unde nici o întîlnire nu se mai poate rata pentru că nu există obligaţii şi termene.