Capitalismul azi

Am fost invitat recent să vorbesc, în cadrul unei prestigioase adunări, despre fundamentele etice ale capitalismului românesc. Fireşte, subiectul m-a incitat şi, fără să stau prea mult pe gînduri, mi-am început intervenţia referindu-mă la faimoasa carte a lui Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului – probabil că nouă din zece vorbitori pe tema eticii capitalismului pomenesc celebrul op, în primele fraze ale cuvîntării. Spre deosebire de ceea ce cred mulţi că spune această carte (soarta cărţilor celebre este să circule despre ele mai multe prejudecăţi care nu au legătură cu conţinutul lor, decît idei bine fundamentate în text), Max Weber nu afirmă că formula capitalistă este posibilă numai într-un context etic protestant. Relaţia dintre etica protestantă şi spiritul capitalist este una de filiaţie – al doilea s-a născut din cea dîntîi. Dar asta nu înseamnă că formula capitalistă nu poate exista şi în alte spaţii etice. Însă, nu e mai puţin adevărat, ca în orice filiaţie – capitalismul a preluat ceva din ADN-ul spiritului protestant (Max Weber zice că etica) şi nu ar putea exista fără aceste trăsături. Ele însă nu sînt incompatibile cu – să spunem – spaţiul etic creştin ortodox. Există totuşi contradicţii serioase între ceea ce s-ar putea numi spiritul capitalismului şi cîteva metehne locale. 

Înainte de orice, capitalismul, adică formula competiţiei oneste pe o piaţă liberă, are un spirit instituţional. La noi, suma experienţelor inviduale în raport cu statul îndeamnă pe un cu totul alt drum. Pentru că, la noi, instituţiile pot fi, în acelaşi timp, complet absente sau absolut kafkiene, oamenii preferă abordarea „de la om la om“ celei instituţionale. Mai exact, reacţia instituţiilor este cu totul imprevizibilă – de la absenţa oricărui răspuns la invaziune agresivă totul este posibil. Îmi aduc aminte că, undeva în Jurnalul lui Mihail Sebastian, se povesteşte despre implementarea ordinului antonescian de scoatere a evreilor la muncă forţată în Bucureşti. În ultimă instanţă, totul depindea de vardistul responsabil. Astfel, pe o stradă care cădea sub autoritatea executivă a unuia mai „al dracului“, toţi evreii erau scoşi dis-de-dimineaţă, puşi la munci epuizante, forţaţi cu adevărat. Pe o altă stradă, care cădea sub autoritatea unuia mai „de treabă“, regimul acestei persecuţii era sensibil uşurat. Chiar şi sub dictatură militară, spaţiul de manevră al ultimului implementator al unui ordin marţial era destul de larg. Deloc diferită este experienţa noastră, a celor care am mai apucat comunismul. Tot dictatură, tot bun plac. În democraţie, totul este încă şi mai subiectivizat, politizat, interesat. Prin urmare, spiritul instituţional al capitalismului nu are corespondent în comportamentul nostru. 

Apoi, există o prejudecată de care greu ne despărţim: găsim firească poziţia privilegiată a statului în orice raport s-ar afla. Statul are o poziţie de forţă în raporturile pe care juriştii le numesc „de drept public“, dar asimetria specifică acestui spaţiu este transferată imediat spre întregul spectru în care statul se exprimă în social, în special în spaţiul economic, acolo unde statul ar trebui să fie egalul oricărui alt comerciant. Statul decide mereu pentru sine, statul este cel mai important finanţator, statul distribuie cele mai importante contracte, astfel, statul este cel mai solid jucător pe piaţă doar pentru că stă pe sumele enorme ale bugetului public. Şi nouă, aici, ni se pare normal. Pe de altă parte, nu e inutil analizei noastre să privim puţin şi peste gard. O fi avînd el spirit protestant, dar capitalismul contemporan – cel puţin cel din spaţiul european – a devenit foarte social, tot mai asistenţial şi, mai ales, tot mai uşor de păcălit de către cei care nu muncesc. Dacă, paradigmatic, capitalismul răsplătea efortul şi munca inovativă, tratînd chiar cu cinism diferenţa faţă de lene şi mimă, actualizarea sa de acum pare că face exact invers. Acordarea premiilor nemeritate este, cred, problema cea mai importantă a capitalismului de azi. În plus, lăcomia a devenit trendy – „Greed is good“ se tot citează dintr-un film celebru în comunitatea celor care fac bani din bani. Fără îndoială, inventarea unor scheme abstracte din care se fac bani – fără legătură cu munca reală şi cu producţia adevărată – este o trădare a spiritului protestant, pentru că între agonisire asiduă şi lăcomie extravagantă distanţa este enormă. Nimic mai neprotestant decît dobîndirea premiilor, fără nici un efort. Prin urmare, actuala criză economico-financiară cutremură lumea pentru că se practică, sub numele „capitalism“, un fel de ersatz alterat cu ingrediente socialiste. Revenind la noi, succesul timid al capitalismului românesc actual cheamă imperativ şi o altă explicaţie. Augmentînd, poate, contextul general şi specificul local, mai e ceva greu de numit. Un fel de toxină greu de identificat, dar cu veche provenienţă certă pare că îşi face efectul. 

Mulţi împărtăşesc senzaţia că răul avansează subtil şi folosind atributele binelui. După o vorbă a lui Cocteau, o majoritate dintre noi crede că un rău misterios a luat locul răului bine ştiut de acum 20 de ani şi îi continuă opera. Altfel, dar cu aceleaşi rezultate. Capitalismul, adică tipul de organizare socială care a produs la scară istorică cea mai mare prosperitate pentru cei mai mulţi oameni, nu va avea succes în România pînă cînd minţile noastre se vor elibera de această convingere.