Cină cu peşte la Vouliagmeni
„Aşa aţi făcut şi în Vietnam şi prin America Latină. Găsiţi cîte un loser de dictator local, îl faceţi aliat, băgaţi bani în fundul lui şi dupa aia vă miraţi că lumea ne urăşte.“ „Habar n-ai ce vorbeşti. Tu vrei democraţie, eu vreau să cîştigăm războiul. Loseri sînteţi voi cu bla-bla-urile despre democraţii perfecte.“ „Dacă aşa stau lucrurile, să nu te aştepţi să vă susţinem în vreun fel.“ „Asta e ultima ta poziţie?“ „Da, nu ai decît să o transmiţi la Washington.“
Seara se anunţa perfectă la Vouliagmeni, lîngă Atena. Vremea era superbă şi vremea de primăvară ne făcuse să tînjim la o cină cu peşte în afara complexului de cinci stele, unde se petrecea conferinţa donatorilor pentru „O televiziune liberă în Irakul eliberat“. La masă eram patru inşi: şeful lui Institute of War and Peace Reporting din Londra, un tip din ORHA (autoritatea americană de ocupaţie în Irak) şi un mare şef de la USAID (agenţie guvernamentală americană, tradiţional asociată valorilor „liberale“, adică nu chiar republicane). Sus-semnatul era al patrulea. Cei doi americani vorbeau liber, nu se fereau. Englezul ştia bine care sînt neînţelegerile între Departamentul de Stat (şefii informali ai USAID) şi Pentagon (cei care constituiseră ORHA). Eu, românul, priveam siderat la conversaţia celor doi. Mie îmi părea că lucrurile în Irak merg după un master-plan bine pus la punct, la care toată America instituţională este ataşată trup, suflet şi minte. Nici poveste. Pentagonul vroia acţiune, acum. Ei doreau un soi de televiziune publică funcţională care să transmită informaţie cît mai repede, punctul de vedere al americanilor. „Nu vedeţi că pe toate balcoanele este cîte o parabolică pentru Al Jazeera? Eu cum să îi contracarez? Cu citate din Lincoln şi proceduri multi-anuale pentru licitaţii publice? Cu seminarii despre libertatea de expresie?“ Avea dreptate.
Celălalt avea, de asemenea, dreptate. „Adică, să facem ca în Afganistan. Kharzai v-a cerut propria reţea de relee pentru unde medii, în paralel cu a noastră şi voi i-aţi făcut-o cadou, fără să vă pese că asta o să îi dea un avantaj uriaş în luptele electorale.“ „Liberalul“ insista ca asistenţa pentru Irak şi a sa televiziune publică să vină numai după ce ar fi fost puse la punct o lege a audio-vizualului, un consiliu de administraţie care să garanteze neutralitatea politică, un cod electoral care să ducă la alegeri libere, cu timp de antenă echitabil repartizat. Sincer, eram ca în bancul cu rabinul, le dădeam dreptate amîndurora. Să fi fost în poziţia de a arbitra, habar n-am ce ar fi fost de făcut. Mă rog, nu aş fi dat consultanţa pentru legea audio-vizualului unui institut rusesc de stat (da, aşa au făcut americanii), dar asta e cu totul altă poveste. La un moment dat, militarul izbucneşte: „Tu mă ţii aici la seminarii despre libera expresie, în timp ce oamenii mei, irakienii care îşi riscă viaţa să lucreze pentru noi, nu au parte măcar de aer condiţionat. Ne crapă grupurile de montaj şi creierii la 50 de grade Celsius, iar voi ţineţi în loc licitaţia pentru şase amărîte de aparate de aer condiţionat“. Mă bag în vorbă. „Şase aparate? Hai, că le punem noi (TVR-ul) într-un Hercules, săptămîna viitoare.“ Omul de la Pentagon este brusc interesat. „Doar să îmi trimiteţi un fax prin care să le solicitaţi, că avem şi noi o instituţie numită Curtea de Conturi, înţelegeţi…“ A urmat un moment senzaţional. Cei doi americani, cu păreri total diferite despre strategia lor cea mai bună, m-au privit uşor amuzaţi (dacă ar fi purtat ochelari, m-ar fi privit peste ei). „Tu îţi închipui că o să vezi vreodată, în viaţa ta, un asemenea document? Adică, America să ceară pomană şase amărîte de aparate de aer condiţionat, României?“ Amîndoi dădeau să moară de rîs. Am schimbat subiectul.
După mai mulţi ani de la acea cină, America a cîştigat în Irak. Tehnicienii au avut, între timp, sute de asemenea conversaţii. Apoi, politicienii lor au găsit nişte chestii numite „politici bi-partizane“. Mai au puţin şi îşi retrag trupele. Pare-se că au cîştigat pariul în acea ţară.
Faceţi un exerciţiu. Întrebaţi, în România, orice lider politic dacă ştie ce e aia politică bi-partizană. Daţi-mi de veste ce răspuns v-a dat.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
Foto: V. Eftenie
