EDITORIALE ȘI OPINII

„Sîntem ultimii oameni, dom’le, la nimic nu ne pricepem, sîntem coada Europei.“ Am auzit replica asta, sub diverse forme, la o sumedenie de taximetrişti, politicieni sau ziarişti. La noi, totul e jegos, puturos, îmbîcsit. La vest de Curtici, totul străluceşte, este viu, teafăr şi profitabil. Vulgata bunului taximetrist, potrivit căreia ce era mai bun în economia românească s-a privatizat la preţuri ridicole sau s-a închis în urma unei obscure cabale a marii finanţe iudeo-masonice internaţ

În anii ’50, mulţi americani se temeau că Uniunea Sovietică va depăşi Statele Unite cîştigînd întîietatea în conducerea lumii. Uniunea Sovietică avea cel mai mare teritoriu din lume, era pe locul al treilea în privinţa numărului de locuitori, era pe locul doi din punct de vedere al mărimii economiei şi producea mai mult petrol şi mai multe gaze naturale decît Arabia Saudită.

Îl văd, îl simt, îl ştiu. Sufletul administraţiei noastre este sufletul lui Ghiţă Pristanda, poliţaiul. Nu înţelegeţi ce vreau să spun? Iată-l: „PRISTANDA: Şi la mine, coane Fănică, să trăiţi! Greu de tot... Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică. Încă d-aia nevastă-mea zice: «Mai roagă-te şi tu de domnul prefectul să-ţi mai mărească leafa, că te prăpădeşti de tot!... “

Un cititor fidel a remarcat că, în aceste articole, în ciuda paragrafului optimist lipit de obicei la sfîrşit, tonul general e melancolic. Nici nu se poate altfel, fiindcă ofensiva unor investitori imobiliari urmăreşte, de ani de zile, să creeze un oraş depersonalizat, în numele unor false argumente care invocă utilitatea, eficienţa etc. De data asta, am de gînd să procedez invers şi să încep cu veştile bune. Ele vin şi de la Primăria Generală, şi de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului.

Cred că am o bază morală – măsurată în ani, nu în bani sau hectare – ca să discut, altfel decît disperaţii din jurul meu, despre meciul de fotbal România - Albania, cel care încă ne mănîncă zilele. Fără să mă dau solemn şi cu atît mai puţin înţelept, pot scrie, în 2010, că fotbalul albanez mi-a marcat destinul de paşoptist.

Știu care e asemănarea dintre o echipă al cărei antrenor se schimbă lunar şi o echipă fără antrenor: un patron din Liga Întîi. Deţinătorii de echipe au inventat ruleta românescă, le întind antrenorilor un pistol cu cinci gloanţe în butoiaş. Cît noroc poţi să ai?

De cîţiva ani, cînd se apropie perioada Festivalului de la Cannes, o undă de energie străbate suflarea românească. E drept, nu are dimensiunea marilor mobilizări emoţionale din vremurile în care echipa de gimnastică a României pleca, dornică să cucerească lumea, la Jocurile Olimpice. Nu are nici puful patriotic al aripilor de entuziasm naţional pe care plutea selecţionata de fotbal, hăt, demult, cînd mai ajungea la un turneu final.

În Piaţa Victoriei se pare că nu mai e zi fără manifestaţie. Ce-i drept, mult mai vesele şi colorate sînt demonstraţiile anului 2010 decît cele de la începutul anilor ’90. Sîntem departe de masele cenuşii de oameni de atunci, înghesuiţi unii în alţii, obişnuiţi probabil de la cozile la alimente. Buluceala s-a preschimbat acum în organizare, iar disperarea e diluată în spectacol.

Replică pangramatică la un roman lipogramatic, în speţă defectiv de e, – La Disparition de Georges Perec: Peretele de semne este dens: lespede de semne grele, ferme, negre. Peretele de semne e lejer: eter celest – peretele de semne. Peretele de semne este dens: dens & sever – peretele de semne. Ce lest celest – peretele de semne: ex-rest de cer etern seren, pesemne!

De cele mai multe ori cînd se pune problema unui „muzeu al comunismului“, discuţia se poartă în jurul... necesităţii de a-l face: „este pur şi simplu scandalos ca la 15 ani de la năruirea acestui sistem să nu avem un asemenea loc de memorie“ – se revolta Vladimir Tismăneanu în urmă cu cinci ani. Au mai trecut cinci ani, şi încă nu avem. Mai grav este însă, mi se pare, că nu avem încă nici o gîndire asupra menirii unui asemenea „loc de memorie“, ca şi cum aceasta ar fi de la sine înţeleasă

Adevărul e că prima mea jumătate de oră în Transnistria am cam dormit. Am scuza că nu se întîmpla nimic. Pur şi simplu, o şosea banală cu nişte garduri mobile, lîngă care stăteau nişte poliţişti. Aceleaşi caschete înalte în stil sovietic, şi aici, şi dincolo, diferă doar culoarea uniformelor. Oamenii par relaxaţi, nici urmă de încruntarea şi ceremonialul cu care se privesc în ochi coreenii de Sud şi cei de Nord.

Am întîlnit, de curînd, o tînără juristă, proaspăt întoarsă de la o specializare în străinătate. Mi-a explicat, cu o bună dispoziţie înduioşătoare, că s-a întors cu ideea că trebuie să facem ceva, că ţara trebuie salvată şi că ea, personal, este gata să se angajeze într-un efort radical de reformă. Am vreo idee? N-aş vrea să stăm de vorbă despre asta?

După două decenii de presă liberă, de alegeri democratice şi de dezbateri deschise, spaţiul nostru public e în continuare risipit şi isteric. Practic, nu se poate vorbi la obiect despre probleme serioase, ci doar se poate da cu părerea despre vreo declaraţie sau alta a nu ştiu cărui politician. În frunte cu Traian Băsescu, desigur. Talk-show-urile şi comentariile din ziare sînt pline de vorbe despre vorbe: se risipesc enorme energii pentru a bate apa-n piuă despre ce spun politicienii, nu

S-au făcut auzite replici politice de o duritate fără precedent diplomatic în istoria semicentenară a Uniunii Europene. Aproape fără precedent, pentru că Sarko a recidivat, de fapt. Domnia sa a mai avut referiri la numărul redus de neuroni al altei doamne comisar, cam acum vreun an. De aceea, nu tonul a surprins prea tare. Conţinutul răstelii a fost relativ nou.

Date autentice despre contrafaceri. Un nou raport finanţat de Uniunea Europeană afirmă că, altfel decît se credea, achiziţionarea de obiecte de designer contrafăcute poate constitui un avantaj pentru consumatori şi chiar pentru companiile ale căror mărci sînt furate. Studiul descrie cum consumatorii beneficiază de piaţa pentru imitaţii de haine de designer, la preţuri mici.

Cine ar fi zis că Turcia va avea o constituţie mai aproape de gustul şi principiile europene, tocmai la iniţiativa unui partid şi a unui om cu un trecut de activism islamic? AKP – Partidul Justiţie şi Dezvoltare – este urmaşul unei formaţiuni cu declarată agendă politică islamică – Partidul Virtuţii, scos în afara legii. Din rămăşiţele Partidului Virtuţii, Recep Tayyp Erdogan a format AKP şi s-a transformat, mult prea peste noapte spun unele voci în Turcia, într-un pro-european convins. trăiesc?

În primăvara acestui an, un venerabil parlamentar britanic s-a retras din Adunarea Parlamentară NATO. A fost membru al acestei Adunări mai bine de trei decenii. Mulţi ani, a condus delegaţia britanică la Adunare, iar serviciile pe care le-a adus extinderii şi consolidării Alianţei Nord-Atlantice sînt unanim recunoscute în comunitatea euroatlantică.

Aceste cuvinte, „desfiinţare de construcţie“, le-am văzut pe o pancartă lipită de gardul provizoriu care ascunde un maidan. Pe str. Tudor Arghezi, nr. 4. Era acolo o frumoasă casă boierească, al cărei stil neoclasic trimitea la cîteva, rare, exemple de la mijlocul veacului al XIX-lea.

În Cimitirul Militar din Calea Lipovei din Timişoara, în dosul crucilor din Al Doilea Război, al stelelor de la căpătîiul ofiţerilor sovietici şi, mai nou, al mormintelor de la Revoluţie, se află o coloană din piatră pe o fundaţie din cărămizi măcinate de vreme, care s-ar putea cît de curînd să se prăbuşească printre pet-urile, buruienile şi gunoaiele din jur.

Creştini lîngă atei, republicani şi monarhişti, foşti cenzori şi foşti cenzuraţi, antisemiţi lîngă evrei, anticomunişti şi antiantisemiţi, antiapolitici şi antiapatici, cîţiva antipatici şi mulţi mondeni, reformişti, democraţi şi deformaţi, naţionalişti excesivi, temperaţi şi cosmopoliţi, profitori şi laureaţi, complici la şi speriaţi de, diplomaţi şi fraieri, băieţi ticăloşi şi stranii naivi, opaci şi transparenţi, tipi care nu ieşiseră din casă pînă în toamna lui ’90 lîngă persoane care nu mai

Ilie Năstase e un accident, o anomalie a talentului picurat exact la timp în epocă, o prelungire pe teren a fenomenului hippie şi o transformare a lui „E interzis să interzici“ în „E interzis să cîştigi un meci fără să greşeşti“.

Pute rău. Mai peste tot. În cele mai neaşteptate locuri. În cele mai ascunse unghere. Pute în marile magazine, în zonele rezidenţiale de fiţe, în cartiere, pe străzi, în biserici, în tramvaie, în autobuze, miroase cumplit, din guri de canal, din subsoluri, din măţăraia care bolboroseşte pe sub blocuri şi trimite kilometri de ţevi bolnave, în mii de apartamente.

George a plecat de mai mulţi ani în Statele Unite cu soţie şi copii. De la un timp, se întoarce mai în fiecare vară să-şi revadă ţara, dar aproape niciodată nu îşi ia şi familia cu el. Ziua stă cu părinţii, seara se întîlneşte cu prietenii pe la terasele bucureştene iar mai tîrziu, în noapte, se duce la femei. Dibuieşte cîte un local deocheat şi face curte cîte unei stripteuze. Îi dă bani, iar uneori are pretenţia s-o şi fotografieze (fie şi îmbrăcată). Îi place să pozeze femei frumoase.

Citesc, pe Goagăl, nişte rînduri dintr-un jurnal nocturn, pesemne, al unui ins subţire şi, pe deasupra, superenglezit. Or, respectivul cetăţean, la „ora 0,10“, într-un Bucureşti, ce-i drept, canicular, intră în panică la ţiuitul (el îi spune „zgomot infernal“) al cui crezi, domnule?

Aceeaşi „prezumţie de curiozitate“ pe care a invocat-o de curînd Doru Buşcu la întoarcerea din Noua Zeelandă, unde Gold Corporation a invitat un grup de elite jurnalistice din România pentru a se convinge de caracterul total benign al cianurilor în exploatarea aurului, aş putea să o evoc şi eu pentru a legitima vizita mea mult mai modestă prin Apusenii noştri, la invitaţia „taberei adverse“.

Cititorii constanţi ai acestei rubrici ştiu că tot promovez ideea unei politici anticorupţie la nivelul Uniunii Europene. Pe scurt, ar fi o ieşire ideală pentru România din impasul actual, în care avem încă nevoie de monitorizare pe zona anticorupţie, dar existenţa unui Mecanism de Cooperare şi Verificare (MCV) pe justiţie doar pentru România şi Bulgaria ne creează o problemă de status în Uniunea Europeană.

„Partidele sunt de un sectarism, de o răutate şi de o violenţă care depăşesc orice limită, deoarece instinctele crude pot să-şi dea, în sînul acestora, acoperirea unei autorităţi colective.“

Poate că n-ar merita atîta atenţie şi ar trebui trecută pur şi simplu la categoria „trăsnăi de tranziţie“: propunerea deputatului Silviu Prigoană de a acorda Consiliului Naţional al Audiovizualului anumite competenţe în materie de presă scrisă şi online, asta este – o trăsnaie făcută după ureche de un nepriceput.

„Alooo, vă rog io, daţi şi voi muzica un pic mai încet că mîine am restanţă, am de-nvăţat toată noaptea“, am urlat de la geamul camerei mele (stăteam la parter) spre casa din colţul străzii, la vreo 20 de metri distanţă. Acolo locuia familia Şilei. Fi-su, Cristi, îşi boteza copilul.

„Legile gropilor“ sînt la fel de neiertătoare precum legile fizicii. Dacă te găseşti într-o groapă şi vrei să ieşi, primul lucru pe care îl faci este să te opreşti din săpat. Dacă ai mai multe gropi de reparat şi nu ştii cu care să începi, o alegi pe cea care presupune cel mai mare pericol. Aceste legi sînt în mod special adevărate cînd se aplică finanţelor guvernamentale.

Teoretic, nu ar trebui să-mi placă „teoreticienii“ în politică. Nici lui Edmund Burke – îl recitesc mereu cu nestinsă fascinaţie! – nu-i plăceau. Burke, se ştie, nu a scris cărţi de politică, nu a elaborat tratate, şi nici măcar n-a încercat eseul. Burke a făcut politică şi, prin urmare, ceea ce ne-a rămas de la el sînt cuvîntări şi scrisori, polemici, apărări sau puncte de vedere redactate la cererea cuiva.

Ironia cu care acest profesor străin vorbeşte de „industria balcanică cea mai înfloritoare aici, aceea a lustragiilor“ arată că spectacolul bucureştean interbelic contrasta puternic cu peisajul urban occidental. „Nota de exotism o dau mai cu seamă muncitorii olteni în costum naţional, cu cămaşa albă, strînsă de un brîu roşu şi căzînd pînă la genunchi peste un pantalon alb strîmt.“

L-am teleascultat pe cel mai pesimist sociolog român anunţîndu-ne în detalii ce catastrofe ne aşteaptă. Nu părea lipsit de inteligenţă, dar ceea ce-i compromitea apocalipsa era cursivitatea frazelor, rapiditatea debitului, fluenţa fluxului de nenorociri înşirate fără nici un efort. După zece minute, dicţia lui de tocilar cu lecţia ştiută pe dinafară m-a făcut să rîd.

Sîntem mult mai buni, doar că avem ghinion, ne fură arbitrii, n-am avut timp să ne închegăm şi... şi... ei bine, important e că urmează un alt meci. Nu, nu e un meci decisiv, cum n-a fost nici unul în ultimii 2000 de ani. Aici totul se amînă, ca la tribunal, ca la doctor, ca la autostrăzi.

Aici s-au adunat greci, evrei, armeni, turci, într-un amestec de culturi care a traversat timpul şi a marcat ireversibil universul uman al acestui loc. Peste aşezările neolitice, se odihnesc urmele Greciei arhaice, deasupra cărora stau anii de glorie ai Macedoniei lui Alexandru, vestigiile clare ale lumii romane, puzderia de semne ale înfloririi Imperiului Bizantin, sutele de ani de ocupaţie turcească, o istorie care nu doarme, de atîta amar de vreme, şi care pune în mişcare mecanismul de suprav

În urmă cu cîţiva ani, cîţiva austrieci care lucrau în România observaseră că, pe măsură ce mergi mai spre est, în ţările fostului bloc comunist, te loveşti de tot mai multă răutate şi agresivitate din partea localnicilor. Slovacii, constatau ei, par ceva mai răi decît austriecii.

În uşile marilor hoteluri, ca şi ale marilor localuri de patru sau mai multe stele, te întîmpină, în general, pătruns de propria-i importanţă, ca orice majordom de casă mare, un general postiş sau butaforic, cu galoane (fără, însă, patru stele), cu chivără şi cu fireturi aurii, numit pedel.

M-am convins: drumurile vinului sînt cele mai vizibile şi mai bine promovate trasee turistice din ţară. Le găseşti prin toate zonele viticole şi sînt marcate în toate răspîntiile. Ceea ce nu găseşti este vinul. Uneori, indicatoarele „Drumul vinului“ se intersectează cu indicatoare „Drumul cramelor“.

Luna trecută am asistat la un moment istoric, despre care am vorbit nemeritat de puţin: compania germană WAZ şi-a anunţat ieşirea de pe piaţa românească, unde mai avea jumătate din acţiunile ziarului România liberă. Bodo Hombach, managerul WAZ, a spus că investitorii străini nu pot concura cu patronii locali. Ringier a rămas doar cu Libertatea, care e tabloid. Au mai rămas investiţii străine la PRO-TV, Prima TV, radiourile Europa Fm şi Radio 21. Oricum, nu acolo unde se face agenda. Putem spune

„În viaţa politică, nimeni nu este vreodată calm şi nimeni nu are timp să reflecteze. Pe de altă parte, presa amplifică, după dorinţă, excesele politicienilor. Dacă oamenii politici au febră, presa delirează; dacă oamenii politici insultă, presa suduie birjăreşte...“

De multă vreme, diverşi politicieni şi activişti civici se străduiesc să pună problema romilor pe agenda europeană, pornind de la ideea că statutul acestei etnii trebuie tratat la nivelul Uniunii într-un mod coerent şi articulat. Cu alte cuvinte, problema nu e a fiecărei ţări şi nu poate fi rezolvată diferit de la o ţară la alta, dat fiind că acest „popor fără ţară“ este prezent într-un număr mare de state. Şi, mai ales, se poate deplasa liber pe tot teritoriul UE, conform Tratatelor.

Dîrdîiam de mama focului pe peron şi bombăneam Căile Ferate Olandeze. Uitaseră să anunţe pe site că gara principală din Maastricht este în reparaţii şi că trenurile plecau dintr-un fel de Maastricht-Basarab, aflat la vreo 3 kilometri distanţă. Ne duseseră cu autobuzul, gratuit, pînă acolo, dar pierdusem legătura spre Liège, aşa că trebuia să aştept încă o oră pînă la următorul tren, pe un peron semipustiu, la 7 dimineaţa, pe un frig nasol, umed. Pe peron mai aşteptau vreo trei magrebieni

Dispute aprinse în SUA cu privire la cantitatea de aur disponibilă în Rezerva Federală. Congresmanul (republican) Ron Paul şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la scăderea rezervelor de aur deţinute de statul american în tezaurul de la Fort Knox. Critic înverşunat al politicilor monetare promovate de Banca Centrală, Paul a indicat chiar că seifurile ar putea fi goale: şefii băncii centrale ar fi folosit tot aurul disponibil pentru a acoperi efectele crizei economice.

Wikileaks a publicat în ultimii trei ani o serie de documente delicate, de la regulamentul militar american al închisorii din golful Guantánamo, pînă la dovezi de corupţie din Kenya şi probe referitoare la deversarea de deşeuri chimice toxice de-a lungul coastei africane. A mai publicat, de asemenea, o listă cu site-uri pe care guvernul australian a propus să fie blocate, listele de membri ale grupării de extremă dreaptă British National Party şi un document filmat despre un atac al unui

V-aţi întrebat de ce ştirile din Irak nu se mai regăsesc în buletinele de ştiri? Simplu – pentru că în Irak lucrurile merg nesperat de bine. „Nesperat“ trebuie înţeles, firesc, în contextul depresiei care ne cuprinsese pe toţi în anii 2005-2006, cînd Războiul din Irak părea definitiv pierdut şi aproape nici o speranţă nu licărea la orizont. Propensiunea presei spre dezastre se mai conjugă, în acest caz, cu altceva: antipatia generală faţă de preşedintele Bush.

Tot pe vremea cînd Paul Morand îşi publica în foileton observaţiile despre Bucureşti, culese apoi în volumul binecunoscut, într-o altă revistă pariziană, Monde et Voyages, a apărut, la 15 februarie 1935, un articol al istoricului François de Vaux de Foletier, care vizitase în anul precedent ţara noastră. Textul, din care am tradus aici pasajele mai semnificative, se înscria într-o serie consacrată capitalelor lumii – după primele opt, de la Belgrad la Edinburgh.