Astupînd gropile care trebuie

„Legile gropilor“ sînt la fel de neiertătoare precum legile fizicii. Dacă te găseşti într-o groapă şi vrei să ieşi, primul lucru pe care îl faci este să te opreşti din săpat. Dacă ai mai multe gropi de reparat şi nu ştii cu care să începi, o alegi pe cea care presupune cel mai mare pericol. Aceste legi sînt în mod special adevărate cînd se aplică finanţelor guvernamentale.

Cînd John Maynard Keynes a vorbit despre persistenţa angajării la nivel scăzut, el nu a vrut să spună că, în urma unui şoc puternic, economiile stau îngheţate la un nivel neschimbat de activitate economică diminuată. Dar a considerat că, fără stimuli externi, revenirea din cel mai de jos punct ar fi înceată, nesigură, slabă şi susceptibilă de recidivare. „Echilibrul sub-angajării“ reprezintă pentru el o formă de atracţie gravitaţională, mai mult decît o condiţie fixă. 

Aceasta este o situaţie pe care Alan Greenspan, fostul director al Rezervei Federale a SUA, a descris-o drept o „cvasi-recesiune“, un termen mai potrivit decît „recesiunea în formă W“ (double-dip-recession). Denotă o revenire anemică, cu izbucniri punctate de colapsuri. Este situaţia cu care ne confruntăm astăzi. 

Contrar lui Keynes, economiştii ortodocşi cred că, după un şoc mare, economiile vor reveni „în mod natural“ la rata anterioară de creştere, cu condiţia ca guvernele să-şi echilibreze bugetele şi să nu mai ia resurse de la sectorul privat. Teoria care stă la baza acestui mod de gîndire a fost definită în ediţia de iulie a Buletinului Băncii Centrale Europene. Cheltuielile publice finanţate prin îndatorarea guvernului, afirmă BCE, vor „dispersa“ cheltuielile private, cauzînd creşterea dobînzilor reale sau determinarea familiilor de a-şi creşte economiile, întrucît se aşteaptă să plătească taxe mai mari, mai tîrziu. Oricum, un stimul fiscal nu numai că nu va avea nici un efect, dar economia va suferi şi mai mult, deoarece cheltuielile publice sînt, în mod firesc, mai ineficiente decît cele private. 

Autorii Buletinului nu consideră că o astfel de „dispersare“ chiar a avut loc în ultimii doi ani. Dimpotrivă, explică aceştia, dacă există resurse nefolosite, cheltuielile guvernamentale în plus le pot „dispersa“ pe cele private prin crearea de cerere suplimentară, care altfel nu ar exista. Rezumînd dovezile, Buletinul observă faptul că programele de stimulare fiscală din zona euro au determinat o creştere a PIB cu 1,3% în 2009-2010, mai mare decît ar fi fost în alte condiţii. 

Dovezi pentru impactul pozitiv al stimulării fiscale sînt chiar mai puternice în SUA. Totuşi, tăietorii de buget au o poziţie alternativă. Problema cu stimularea fiscală, spun aceştia, este că distruge încrederea în guverne, împiedicînd astfel revenirea economică. Aşadar, pentru a „consolida revenirea“ este necesar un program credibil de reducere a deficitului. 

Ce anume din micşorarea deficitului presupune a restabili încrederea? Ei bine, diminuarea acestuia i-ar putea face pe consumatori să creadă că o reducere permanentă de taxe se află la orizont. Acest lucru va avea un efect pozitiv asupra bunăstării şi va spori consumul privat. Dar de ce ar trebui să creadă consumatorii că reducerea deficitului şi creşterea taxelor acum vor duce la scăderea taxelor mai tîrziu? 

O ipoteză neplauzibilă urmează alteia. Consolidarea fiscală, susţin adepţii ei, „i-ar putea“ determina pe investitori să se aştepte la îmbunătăţiri pe latura de furnizare în economie. Dar cele care lovesc în această latură sînt şomajul, pierderea abilităţilor şi a încrederii în sine şi raţionalizarea investiţiilor. Mi se pare că argumentele BCE recurg la resturi intelectuale. Adevărul este că nu frica de falimentul guvernului, ci determinarea guvernelor de a echilibra balanţele este cea care reduce încrederea în afaceri, prin reducerea aşteptărilor de angajări, venituri şi comenzi. Problema nu o reprezintă gaura din buget, ci cea din economie. 

Să presupunem, totuşi, că BCE are dreptate şi că temerile de „finanţe defectuoase“ trag înapoi revenirea economică. Întrebarea trebuie totuşi pusă: sînt raţionale astfel de temeri? Nu sînt exagerate în situaţia actuală (exceptînd, probabil, ţări precum Grecia)? Şi dacă-i aşa, nu este datoria instituţiilor oficiale, precum BCE, de a contesta convingerile iraţionale legate de economie, şi nu de a le încuraja? 

Problema este că actuala criză găseşte guvernele neputincioase din punct de vedere intelectual, deoarece teoria lor referitoare la economie este o harababură. Evenimentele şi simţul realităţii le-au condus spre deficit financiar în 2009-2010, dar ele nu au abandonat teoria conform căreia depresiunea nu se poate produce şi că deficitele sînt, prin urmare, întotdeauna dăunătoare (exceptînd pe timp de război!). Aşa că acum se întrec unii cu alţii, în graba lor de a întrerupe asistenţa pe care ei înşişi o extinseseră. 

Politicienii trebuie să îl studieze din nou pe Keynes, să-l explice clar, să-i aplice învăţăturile şi să nu inventeze argumente pseudo-raţionale pentru a prelungi recesiunea.  

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie, profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick, autor al unei biografii premiate a economistului John Maynard Keynes şi membru al Consiliului de Administraţie al Şcolii de Studii Politice din Moscova.  

Copyright: Project Syndicate, 2010  
www.project-syndicate.org  

traducere de Patricia MIHAIL