10 ore în Transnistria (partea întîi)
Adevărul e că prima mea jumătate de oră în Transnistria am cam dormit. Am scuza că nu se întîmpla nimic. Pur şi simplu, o şosea banală cu nişte garduri mobile, lîngă care stăteau nişte poliţişti. Aceleaşi caschete înalte în stil sovietic, şi aici, şi dincolo, diferă doar culoarea uniformelor. Oamenii par relaxaţi, nici urmă de încruntarea şi ceremonialul cu care se privesc în ochi coreenii de Sud şi cei de Nord (şi mare păcat, Moldova ar putea face obiectiv turistic din graniţa încruntată, cum fac coreenii din Sud). Trecem deci de gardul mobil moldovenesc şi ne oprim în porţiunea a 30 de metri de şosea dintre cele două graniţe. Aici, şoferul nostru parlamentează ceva, se pare că ne face serviciul de a nu mai completa individual formularele de intrare în Transnistria, dar trebuie să dea şpagă. Pînă la urmă, dă şi şpagă, dar şi durează, drept urmare adorm. Cînd mă trezesc, îmi dau seama că plecăm, dar nu am primit paşaportul înapoi. Mă panichez, apoi înţeleg că nimeni nu l-a primit, aşa se întîmplă acolo: paşaportul rămîne la graniţă şi ai 10 ore să te întorci pe unde ai venit. Începe deci excursia noastră contratimp în Transnistria. Sîntem 12 experţi din diverse ţări, duşi într-un proiect al Organizaţiei Idis-Viitorul de la Chişinău, să cunoaştem la faţa locului problema conflictului îngheţat.
Intrăm imediat în Tighina/Bender şi mă gîndesc că e destul de ilogic să numim chestia asta Transnistria, pentru că are teritoriu şi dincoace de Nistru – aşa cum şi Chişinăul controlează 11 comune de dincolo de fluviu, care au luptat de partea moldovenilor în război. Tighina e un sat mai mare, doar urmele fostei cazemate sovietice ies în evidenţă, iar cînd ajungem la podul de peste Nistru, se văd un fel de tranşee săpate în pămînt, cu camuflaj deasupra. În fine, iată-ne la Tiraspol şi la prima întîlnire. Mergem la un ONG, care are sediul într-un fel de casă de cultură a Armatei. Trecem pe lîngă fotografii de ofiţeri fruntaşi şi o poză mare a lui Dimitri Medvedev şi ajungem la camerele ONG-ului. Multe postere, remarc unul cu tineretul comunist venezuelean şi un calendar mare cu trei figuri şi trei steaguri. Sînt preşedinţii şi steagurile Transnistriei, Abhaziei şi Osetiei. Frăţia separatiştilor pro-ruşi. Ne vedem cu Serghei Shirokov, fost diplomat în Ministerul de Externe al Transnistriei, actualmente ong-ist bun de arătat la străini. Îmi face imediat această impresie de ong-ist oficial, dar mă gîndesc că poate sînt eu părtinitor. Este blond, cu ochi albaştri, vorbeşte doar rusă. Începe, ca aproape toată lumea cu care ne vedem, şi la Chişinău, şi la Tiraspol cu o istorie a conflictului. E un fel de ritual. Cam ştim istoria, oamenii ştiu că o ştim, dar vor să fie siguri că avem şi varianta lor.
În varianta lui Shirokov, a fost un conflict între capitale. Oamenii din URSS se obişnuiseră să asculte tot ce vine de la centru, din capitală. Chişinăul a încercat să se substituie Moscovei, să dicteze, dar cei din Transnistria nu au vrut să schimbe o capitală pe alta, au rămas cu inima la Moscova. E întrebat dacă s-a schimbat aici ceva, i se spune că la Chişinău s-au schimbat elitele, aici s-a întîmplat? Spune că s-au schimbat foarte multe, dar oamenii din afară nu văd schimbarea. Pe scurt, ţara nu avea instituţii atunci, aşa că a fost nevoie de o Preşedinţie foarte puternică. După ce s-au creat instituţii, au apărut partide, dar „gaspadin Smirnov“ e aşa o „figură strălucitoare“ încît oamenii din afară nu văd că ţara e o democraţie, îl observă numai pe el. Apoi ne descrie pe larg partidele din Transnistria, sînt 10 înregistrate oficial. Nici unul nu vrea reunificarea cu Moldova. Oricum ştiam că nu prea poţi face nimic în Transnistria dacă susţii aşa ceva. La un moment dat, spune că unul dintre partide a încercat să facă opoziţie împotriva lui Smirnov. O spune cu aerul că respectivii au trădat cauza, dar au fost aduşi la ordine. Aşa că singura opoziţie reală este Partidul Comunist. Este întrebat ce crede despre dorinţa Moldovei de a intra în UE. Spune că oamenii nu prea ştiu de aşa ceva acolo, ei vor să se integreze în Rusia. UE nu există, oamenii nu realizează că a ajuns atît de aproape de ei. Apoi spune tranşant: „Principalul acţionar în Moldova este Uniunea Europeană, principalul acţionar în Transnistria este Rusia, dacă ele se vor înţelege se va rezolva conflictul“. Mă gîndesc că măcar de ar fi aşa, măcar să-şi dea seama UE că e principalul acţionar în Moldova. Ca de multe ori, UE e mai prezentă în mintea oamenilor decît se ştie la Bruxelles, nu mă aşteptam să văd asta şi în Transnistria. Ieşim din Casa Armatei, încerc să-mi dau seama dacă colegii norvegieni, americani, polonezi, estonieni au avut aceeaşi senzaţie de ong-ism de vitrină. Sînt chiar mai vehemenţi decît mine, „just bullshit“ zice unul dintre polonezi. Mergem la un institut de sondaje, Elena Bobkova este un fel de prim-sociolog acolo, face sondaje pentru toţi, dar mai ales pe banii ambasadelor occidentale. Vorbeşte doar rusa, pare mult mai deschisă. Asta şi pentru că trebuie să explice ce crede populaţia, nu ce părere are ea personal. Are multe cifre, unele uimitoare. O majoritate solidă dintre transnistreni are o părere bună despre UE, dar crede că Transnistria nu va fi niciodată parte din Uniune. O întrebare în oglindă arată că în Moldova oamenii cred că UE nu acceptă ţara ca membru, pentru că e prea săracă şi pentru că liderii moldoveni nu fac ceea ce trebuie. În Transnistria, oamenii spun că nu pot intra în UE, pentru că europenii nu îi vor acolo, pentru că ei ţin de Rusia.
Mai spune că 20 de ani de separare au dus la crearea unor societăţi paralele, care ştiu puţine una despre cealaltă. Acolo, oamenii se uită numai la televiziuni ruseşti, toate localităţile au cablu şi nici o televiziune din Moldova, România sau UE nu e preluată. Deşi 90% au votat la referendum să se unească cu Rusia, doar 63% din populaţie a ieşit din Transnistria în ultimii 20 de ani. Mă gîndesc că ei de fapt trăiesc într-o Rusie virtuală, o ştiu doar de la televizor. Şi cum Putin controlează televiziunile, Rusia de la televizor trebuie să fie frumoasă. Ce film ar ieşi să iei un grup de ţărani transnistreni şi să-i plimbi prin Rusia reală! O întreb dacă oamenii au habar cine sînt politicienii de la Chişinău. Foarte puţini – îmi zice. Ştiu de Voronin, poate de Urechean, cei mai vechi. Dar de cei noi – Filat, Chirtoacă – mai rar. Ştiu de Ghimpu, care este duşmanul cu care nu te poţi înţelege, socioloaga face nişte gesturi din care rezultă că şi ea crede că Ghimpu e un nebun de pe altă planetă, apoi adaugă că nu vrea să ne ofenseze, dar asta e părerea ei. Despre Voronin, transnistrenii au o părere mixtă, e tot un duşman, dar unul cu care te-ai putea înţelege. Deşi statisticele arată altceva (iar drumul direct Tiraspol-Chişinău convinge pe oricine că primul e un oraş mort economic, pe cînd Chişinăul se dezvoltă), transnistrenii cred că ei trăiesc mai bine decît cei din Moldova. Interesant e că şi moldovenii cred în sondaje că transnistrenii trăiesc mai bine. Asta e rămăşiţă a reprezentărilor din URSS, cînd zona din stînga Nistrului era mai industrializată şi mai dezvoltată. În plus, moldovenii nu mai produc nici măcar televizoare Alfa, pe cînd metalurgia din Transnistria... Dar asta am aflat-o din altă parte, de la nişte lideri politici care au ţinut să-mi spună mîndri că ei „vorbesc limba lui Ştefan cel Mare“. Dar despre restul orelor petrecute în Transnistria şi fuga spre graniţă, săptămîna viitoare.
