Salonic (II)

Aici s-au adunat greci, evrei, armeni, turci, într-un amestec de culturi care a traversat timpul şi a marcat ireversibil universul uman al acestui loc. Peste aşezările neolitice, se odihnesc urmele Greciei arhaice, deasupra cărora stau anii de glorie ai Macedoniei lui Alexandru, vestigiile clare ale lumii romane, puzderia de semne ale înfloririi Imperiului Bizantin, sutele de ani de ocupaţie turcească, o istorie care nu doarme, de atîta amar de vreme, şi care pune în mişcare mecanismul de supravieţuire al unui fenomen urban fascinant. Din adîncul timpului, în locurile astea s-a făcut comerţ. Negustoria, aşa cum s-a făcut aici, a depăşit cu mult simplul schimb de mărfuri şi circulaţia banilor. A devenit o modalitate de afişare pe tarabe, în prăvălii, în vestimentaţie, în arhitectură şi în moravuri a profunzimilor culturale ale unor naţii extrem de diferite, „războindu-se“ cultural, decorînd magazine, construind străzi şi cartiere, care să le semene şi care să participe din plin la marele spectacol al popoarelor adunate pe ţărmul golfului Thermaikos. E drept, au fost şi momente în care istoria s-a încruntat cumplit, dar nu asta a fost regula locului. În general, dacă vreun dement ca Adolf nu şi-a băgat coada, lumea avea preocupări mult mai serioase decît să ia gîtul vreunui vecin. Dimpotrivă, vecinul era un potenţial client, prin urmare, trebuia respectat şi complimentat cu orice ocazie, ba chiar protejat, cu o păturică, să nu răcească, şi să vină vesel, în formă, la prăvălie. 

Muzeele în care se poate vedea povestea asta sînt foarte bine puse la rînduială. Muzeul Evreiesc e mic, dar spectaculos, spunînd istoria unei comunităţi care reprezenta, la un moment dat, aproape jumătate din populaţia oraşului. Muzeul Bizantin e o lucrare de nota 10, într-o clădire modernă, adăpostind piese memorabile, adunate într-un discurs muzeal ca un film contemporan, pe care îl consumi pe nerăsuflate. Mă rog, dacă vrei să şi răsufli după efortul de a umbla dintr-o sală în alta, muzeul pune la dispoziţie un restaurant de fiţe, cu meniu de-ţi ia minţile, dar şi un bar cu terasă şi grădină, unde se poate odihni, la un păhărel, chiar şi un cetăţean dintr-o ţară europeană în care drepturile de autor mai au un pic şi devin infracţiune. Supraveghetori tineri şi zîmbitori, muzeografi extrem de amabili, o atmosferă foarte plăcută fac din Muzeul Bizantin un loc greu de povestit aici, dar obligatoriu de văzut acolo. Biletul pe care îl cumperi la acest muzeu e valabil şi alături, la Muzeul de Arheologie. Altă clădire vastă, alt spaţiu spectaculos care spune povestea veche a acestor locuri. Şi aici e un bar, dar mult mai modest, de!, ce să faci!, în concordanţă cu situaţia populaţiei de la ora respectivă. 

În felul ăsta, capătă o explicaţie specia umană care inundă străzile, magazinele şi restaurantele acestui oraş. Oamenii de aici vin din întîlnirea unor culturi aşezate într-un spaţiu dedicat schimbului, comunicării şi traiului bun. Salonicul e altfel decît restul Greciei şi decît multe alte locuri din Europa, nu pentru că aici au trăit comunităţi atît de diferite, pentru că lucrul ăsta s-a întîmplat şi prin alte părţi, ci pentru că asumarea existenţei mai multor naţii la un loc a avut, de la bun început, alte reguli. Aici, lumea nu s-a suportat, nu s-a tolerat, nu s-a integrat, ci a convieţuit, extrem de firesc, în universul unor interese şi influenţe comune, ale căror semne sînt foarte vizibile şi la ora asta. Aşa se face că acum, în fiecare seară, dar mai cu seamă la sfîrşit de săptămînă, lumea se îmbracă bine şi iese în oraş. O ieşire care nu e doar o convenţie socială, parte a moravurilor unui spaţiu urban cu vechi acte de naştere, ci participarea la o sărbătoare zilnică, scoborîtă din cultul comun pentru traiul bun. Expoziţia vie şi universală a feţelor, a hainelor, a meselor încărcate de mîncăruri, care amestecă aromele atîtor lumi, e marele spectacol al acestui oraş. 

Două recomandări. Pe strada Elizeo Venizelou, la numărul 23, cu intrare şi din minuscula Karippi, unde abia încap să treacă doi inşi, unul pe lîngă altul, se găseşte o cîrciumă-stradelă, pe numele ei Ouzou Melathron. Unii localnici zic că e excesiv de turistică, dar asta nu-i opreşte să vină zilnic aici. E mereu plin, după 10 seara. În ciuda detractorilor, locul e asaltat de greci. Se bea retzina (vin modest, cu aromă de răşină de brad) la dozator.

S-ar putea să fie un pic chimică, dar luaţi un Maalox şi se rezolvă. În rest, vin roşu, cuminte, ouzo cît încape, şi tzipouro, un rachiu drăguţ. Meniu scoborît din filmele despre crăpelniţă. Zeci de feluri prezentate în ulcele de pămînt, recipientuţe ceramice, făraşe de aluminiu (pe bune!), bucăţi de lemn şi alte nebunii. Atmosferă legendară, de festin continuu. Cîteva picături din oceanul de plăcere. „Ţîţele Mariei“, două domuri, cupă majoră de aluat poleit cu gratin de brînză, adăpostind bucăţele de pui în sos de smîntînă, inele din măslină şi vîrfuri de ardei roşu, în chip de sfîrcuri. Lakerda de ton, felii sărate ale măreţului peşte, în ulei de măsline, lămîie şi nenumărate felioare de ceapă albă, zemoasă. „Creţul Paşalei“, aluat crocant, încreţit ca un cornet mare, umplut cu un demenţial sos de muştar, în care dorm bucăţele fine de porc, cu capăt microscopic de grăsime. 

„Farfurie Mediterană“, adică toată şleahta de fructe de mare, zîmbind din sos de vin şi ierburi. Pe strada Ionos Dragoumi, discret, fin, la etaj, restaurantul Molyvos, recomandare de top a localnicilor, bucătărie turco-grecească de nepovestit. Călătorie plăcută, poftă bună, să vă tihnească!   

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.