EDITORIALE ȘI OPINII

Capitalismul nu e „mai drept“ decît socialismul; doar mai eficace economic, cu toate contradicţiile şi crizele lui inevitabile. Să nu ne încurcăm cu alte iluzii şi nici să nu ne încărcăm cu alte indignări peste cele cu totul îndreptăţite de calitatea precară a capitalismului românesc. Orice nostalgii sînt ineficace.

În condiţiile în care în toată România nu există nici măcar un bazin de înot capabil să găzduiască o competiţie internaţională, în fiecare an se pune pe tapet chestiunea înfiinţării unui circuit de Formula 1. Ce fel de scurtcircuit se produce în mintea celor care visează la aşa ceva?

La început de toamnă, oraşul ăsta pare mai viu şi mai frumos ca niciodată. E la fel de aglomerat şi de nebun ca întotdeauna, dar de acum şi pînă la anul, spre sfîrşit de mai, iese din ghearele turiştilor şi redevine locul celor care stau aici. Deşi nu e mic deloc, peste tot e strîmt, gîtuit între puzderia de bulevarde şi străduţe drepte, întretăiate în unghiuri perfecte, care fac intersecţiile identice şi-ţi năucesc, dintr-o lovitură, orice instinct de orientare.

Una din bunicile mele a făcut închisoare politică. A trăit peste o sută de ani, dar nu mi-a povestit niciodată nimic de acolo. Într-un singur moment, cînd eram împreună pe stradă, zărind un camion din acela pentru transportul muncitorilor, cu o cutie de carton presat în remorcă (pe vremuri erau mai multe), a exclamat: „Uite cu d-astea ne duceau pe noi la muncă“. A fost ca un colţ ridicat al cortinei şi am întrezărit ceva din grozăvia traiului ei de atunci.

Totul (ca să încep cu un truism): o funcţie, o situaţie, un rol expiră pe pămînt. O „ordonată spiră“ devine o ex-spiră: un fitil futil, o sfoară bleagă, un apendix caudal porcin fără obraznicu-i burghiu, un sfredel reajuns piron, un 8 buclat devenit simplu 0. Homunculii politici, la rîndu-le, expiră, mulţi dintre ei fiind nişte ex-piraţi.

Nu, nu este încă un articol despre Obama, şi nici despre obamanie – acea iluzie a unor oameni, altfel inteligenţi, că vine un Gigel la putere şi are soluţii mulţumitoare pentru toţi. Dar, oricum, sloganul merită reţinut, pentru că putem, atîta vreme cît ne propunem chestii rezonabile şi facem ceva ca să mişcăm lucrurile.

Nu este suficient să te aliniezi. Trebuie să te aliniezi păstrîndu-ţi, intactă, singurătatea. Alinierea fertilă, autentică, liberă cade în disciplină anonimă, în spirit gregar, dacă nu lasă mereu deschisă perspectiva evadării, a desprinderii. Dacă nu-şi menajează potenţialul de nealiniere.

Goana disperată a Guvernului după taxe şi impozite (culminînd cu brambureala privind taxarea drepturilor de autor) mi-a amintit de un episod mai vechi, de cînd predam limba şi literatura română la Universitatea „La Sapienza“ din Roma. Eram, carevasăzică, angajat de universitatea romană şi plătit, practic, de Statul italian. Aşa încît – ca toţi ceilalţi salariaţi – am contribuit la intrarea Italiei în zona euro. Să mă explic.

Încep cu bulgarii. Eminescu le-a atribuit o ceafă groasă. Problema lui. Eu nu le atribui nimic. Seamănă al naibii de tare cu noi, românii. O singură diferenţă notabilă: pe ei, comunismul i-a izbit rău de tot în creştinism. Adică, mai rău decît pe noi. În cimitire nu prea vezi cruci, iar Catedrala Nevski din Sofia poate fi închiriată pentru evenimente ale Auto-Clubului local (cu animatoare şi tot restul).

Un orăşel aproape de graniţa ungaro-ucraineană, în partea ungară, care beneficiază de serviciile unui ştrand extraordinar de aranjat şi a unui aquapark cu toate dotările pe care le găseşti la Otopeni sau Mamaia. La aquapark, lume puţină. De aceea ne-am şi dus acolo.

În iunie 1896, William James, clasicul pragmaticilor, a ţinut la Clubul de Filozofie al Universităţilor Yale şi Brown o conferinţă, intitulată „Voinţa de a crede“, pe care a deschis-o cu o întrebare preluată dintr-o recentă lectură a sa: „Care este diferenţa dintre justificare şi sanctificare?“.

Acesta e subtitlul autodepreciativ al unei fermecătoare cărţi care s-a reeditat de curînd, cu ilustraţiile care i-au lipsit în 1985 şi un supliment de adnotări: Din Bucureştii trăsurilor cu cai. Autorul, arhitectul Paul Emil Miclescu, figură de o deosebită distincţie, a lucrat multă vreme la restaurarea monumentelor istorice.

Cîteva zile s-a trăit în Bucureşti – conform unei metafore a nu ştiu cui – ca într-o nebunie a unor scăpaţi din lagăr. Am fost convocaţi – toţi membrii Uniunii Scriitorilor, comunişti, necomunişti şi chiar anticomunişti –, pe stadionul Tineretului, să ni se facă instrucţia militară, să ni se încredinţeze obiective defensive în cazul unui atac asupra Bucureştilor; ostaş instruit, cu armata făcută la cai şi la artilerie, mi s-a repartizat o fereastră a Casei Scriitorilor cu deschidere spre Calea V

În vara lui 1990, am lucrat cu o echipă a Crucii Roşii Finlandeze. Mînaţi de entuziasmul descoperirii unei ţări care ieşise din ceţurile Balcanilor, printr-o revoluţie televizată, oamenii aceia au venit aici să dea o mînă de ajutor. Înainte de a călca pe pămîntul celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci, finlandezii au făcut un curs intensiv de istorie a ţării pe care doreau să o ajute.

Mitul măririi şi decăderii pieţei imobiliare în Valachorum, despre asta e vorba la Unirea SRL, cunoscută şi ca Unirea SRFFFLFF (Societate cu Răspundere Foarte Foarte Foarte Limitată Faţă de Fotbal). Ce să ne mirăm?

Am aflat că, cică potrivit nu ştiu cărei legi, femeile gravide din Marea Britanie pot cere chiar cascheta unui poliţist ca să facă pipi în ea, dacă nu au o toaletă prin apropiere. Cam asta e ideea britanică despre un om aflat în serviciul public.

Se oprise la vreo 10 m de pămînt: mai să-l atingi cu mîna. Stagna în aer de vreo patru zile, lăsînd impresia că-şi aflase-n fine, locul căruia îi va fi fost, dintotdeauna, hărăzit.

Zilele trecute am citit un test de verificat… fericirea (!), pe care nu am cum să mă abţin a vi-l reda, fie şi parţial, mai jos, fără vreo intromisiune de ajustare stilistică. Aşadar, ne chestionează autorul/autorii: „Primiţi premiul pentru fericire. Ca să sărbătoriţi acest eveniment, organizaţi: a). o şedinţă de meditaţie (nu doriţi distincţia), b). o mică petrecere împreună cu iubitul(a) dvs. (eventual în pat), c). o cină cu prietenii cei mai apropiaţi, d). o serbare cîmpenească cu toţi priete

Ministrul Şeitan spune că de la finele lui septembrie vom putea trimite declaraţiile pe e-mail, premierul Boc spune că numai cei care nu vor să plătească sînt nemulţumiţi. Dar noi vrem să le dăm banii, dar să ni-i ia frumos. „Luaţi-ne banii, dar frumos“ – zic unui ziarist. Propoziţia stă apoi o jumătate de oră pe burta de la Realitatea TV. Unii îmi spun: gata, au cedat ceva, hai să încetăm. Alţii se enervează doar cînd aud ideea.

Cea mai bună slujbă în România este cea de consultant. Nu contează domeniul (fiscal, marketing, politică, asigurări sau media). Îţi merg prost vînzările, cheamă un consultant! Vrei să-ţi ascunzi profitul de statul care te supraimpozitează, îţi spune un consultant cum să-l doseşti!

Un membru al Parlamentului – figură marcantă a comunităţii româneşti, rome, culturale şi politice – se arată, într-o dezbatere acută, foarte supărat pe poporul român, care e lipsit de cultură (vezi sondajele recente, din care rezultă că 42% dintre concetăţenii noştri cred că Soarele se învîrte în jurul Pămîntului), necivilizat, incapabil de discernămînt politic , pe scurt, subdezvoltat intelectual, inapt moralmente, opac la orice tentativă pedagogică.

Era odată ca niciodată o fată din popor, care îşi vedea de ale sale – ca noi toţi. O chema Luminiţa. Într-o bună zi, mai-marii neamului au pus-o să stea în capătul tunelului, fără să-i spună altceva decît atît: cînd o s-o vadă lumea dinspre celălalt capăt al tunelului, o să fie bine pentru toţi.

Statele Unite s-au blocat în dezbaterea despre imigraţie. Statul Arizona a decretat recent o lege prin care poliţia locală e încurajată să verifice, la acest capitol, persoane oprite pentru alte motive, lege prin care se impune şi imigranţilor să aducă dovezi asupra statutului lor legal atunci cînd li se cere.

Urît şi inutil lucru să zici despre o naţie că e aşa sau altminteri. E riscant (deşi plăcut). E sursă de bancuri şi prilej de comunicare rapidă. Este dăunător, căci poate da lesne în rasism, dar este amuzant. Europa cea unită în diversitate trage nădejde că generalizările şi şabloanele evoluează spre a fi cît mai aseptice, benigne, inodore. Cînd se trezeşte cîte un zevzec de artist ceh care îi înfăţişează, într-un fel, ipocrizia (ţineţi minte păţania cu expoziţia de la clădirea Consilium,

G.H. Smith nu a înţeles niciodată de ce, cam de vreo 20 de ani, tot mai mulţi oameni din jurul său credeau că şi-a pierdut minţile. Acum cîteva zile, stînd încătuşat în faţa judecătorului curţii din St. Charles, fără să simtă nici furie, nici amuzament, se gîndea la o posibilă explicaţie.

A rămas un provincial toată viaţa. Se născuse în 1871, la Botoşani, de care a fost întotdeauna legat şi prin amintirile de copilărie, şi prin cercetările sale de istoric, deşi familia, scăpătată, pierduse locuinţa străbunicului (una dintre cele mai frumoase case din secolul al XVIII-lea pe care le-a mai păstrat oraşul, acum iarăşi de vînzare, după ce a găzduit Muzeul local de Etnografie).

sînt incompetent în alimentarea locomotivelor; sînt incompetent în eternitatea fotosintezei; sînt incompetent în speologie; sînt incompetent în cultivarea bujorilor; sînt incompetent în a înţelege o bujie;

Am văzut pe Eurosport concursuri de sărituri de la trambulină cu schiurile pe iarbă. Dacă în alte ţări zăpada a fost înlocuită cu iarba, noi cu ce putem înlocui trambulinele pe care nu le avem?

Pe ce lume trăim? În ce ţară ne ducem zilele? În ce mijlocitori ai relaţiei cu Dumnezeu avem încredere? Cine să vină să le spună că ei sînt, sau ar trebui să fie păstrătorii ultimei căi de acces spre un licăr de speranţă sau de alinare? Cum e posibil ca un preot să se comporte, în cazul morţii unui nou-născut, într-un incendiu, ca o firmă de asigurări care speculează lipsa unei clauze dintr-un contract?

Cred că mulţi dintre noi, aflaţi într-un concediu sau altul, stînd pe plajă ori la masă la restaurant, citind pe şezlongul din balconul camerei de hotel, ori savurînd o cafea la barul de pe terasă, au avut ocazia să asculte ceva asemănător celor ce urmează.

Pornind de la legitima premisă că noţiunile aşa-zicînd abstracte sînt, numeric şi calitativ, insuficiente să descrie şi, ipso facto, să exprime mulţimea şi diversitatea unor acţiuni şi circumstanţe irepetabile sau strict particulare, cutare lingvist de anvergură a propus, de la amvonul unui sympòsion filologic, revizuirea, între altele, a modurilor verbale, – după Domnia Sa, mult prea puţine...

„Bătrîne, am văzut un documentar pe Discovery care mi-a produs o epifanie teribilă. Întreaga mea concepţie existenţială s-a schimbat atunci brutal. Ascultă şi tu. Nişte gheparzi au fost părăsiţi de felina-mamă la maturitate. Crescuseră şi era timpul să devină independenţi. În primele zile, comportamentul lor a fost sfîşietor. Plîngeau precum puii abandonaţi (deşi ajunseseră ditamai fiarele) şi au căzut aproape în inaniţie. Apoi, au încercat să vîneze. Nimic, habar n-aveau să pună jos o an

„Dragă Cristiane, nu mă miră deloc atitudinea companiei respective; mă miră în schimb mirarea ta. Asta se întîmplă în condiţii «de dreapta». E unul din marile paradoxuri ale vieţii în România: un amestec de capitalism sălbatic şi măsuri populiste. Ce vreau eu să spun e că tu de fapt nu eşti chiar «de dreapta», în sensul că pari a fi un tip cu inima la locul ei, doar că-ţi imaginezi că «de dreapta» sună bine şi în opoziţie cu «stînga». Ia-o drept un compliment.“

Ca toţi cei care mizează pe instinct mai mult decît pe calcul şi elaborare, pe temperament mai mult decît pe înţelepciune (fie ea şi strict conjuncturală), pe replica usturătoare mai mult decît pe cordialitatea calmă, Traian Băsescu nu pare procupat de problema limbajului, a comunicării adecvate, a igienei stilistice la care ar trebui să-l oblige funcţia.

Imediat după 1990, nevorbiţi cum eram după atîtea decenii de comunism, am început să ne descărcăm iureşul de opinii în public. Unii mai bine, alţii mai rău. Dacă citiţi acum, de pildă, ziarele din perioada Pieţei Universităţii (aprilie-iunie 1990), veţi găsi acolo o desfăşurare de articole de opinie, înfierări reciproce, partizanate, un cumplit verbiaj – dar vă va fi foarte greu să reconstituiţi faptele. Nimeni nu-şi bătea capul să povestească, sec, ce s-a întîmplat, toată lumea trecea la dat cu

Jordi avea cea mai bună sangria din localitate. În plus, era şi relativ ieftină. Cu 6 euro, primeai cea mai bună combinaţie de vin roşu prost, gheaţă, căpşune şi citrice din întreaga staţiune. În plus, Jordi era parcă făcut pentru turism.

Ar fi trebuit să fie deceniul descoperirilor. Principala descoperire e însă că n-am aflat (aproape) nimic. Optzeci de ţări cu ieşire la mare au finanţat un proiect multianual în valoare de 650 de milioane de euro şi şi-au trimis cei mai buni cercetători în expediţii maritime pentru a explora biodiversitatea.

Cu puţin timp înainte de pauza dintre reprize a meciului de eliminare din Cupa Mondială între Anglia şi Germania, din data de 27 iunie, mijlocaşul englez Frank Lampard a şutat spre poartă, mingea lovind bara transversală şi ricoşînd în pămînt, depăşind în mod evident linia porţii.

Tony Judt a murit. De cîţiva ani era prizonierul unei boli teribile, care, ca orice boală teribilă, are două nume: unul înspăimîntător, scleroză laterală amiotrofică, şi altul blînd şi misterios, boala lui Lou Gehrig. Cînd a aflat diagnosticul, în septembrie 2008, a ştiut că va fi, în cele din urmă, învins. În ultimii doi ani, a publicat mici confesiuni despre starea sa şi despre evoluţia implacabilă a bolii.

Între Calea Floreasca şi Piaţa Dorobanţi, numită odinioară a Confederaţiei Balcanice, strada Vlădescu a primit numele lui G. Călinescu, fiindcă acolo există o casă memorială, fosta sa locuinţă, iar amintirea aceluiaşi cărturar este întreţinută prin preajmă şi de un bust bun de speriat copiii.

Pînă la mijlocul anilor ’80, nici nu se ştia prea bine de existenţa ei: străinii de oraş vedeau doar două biserici, cu turle împodobite cu globuri aurii, fără cruci, ce se iţeau de undeva dintre acoperişurile caselor înghesuite unele în altele, după modelul arhitectural săsesc de secol XIX.

„Era mai bine sub Ceauşescu!“ – fraza aceasta nu atît de stupidă, de absurdă pe cît ni se pare cîtorva intelectuali normali la cap, nu numai că nu a murit, cum am fi dorit, dar trăieşte cu o intensitate pe care zadarnic încercăm s-o contestăm, s-o bagatelizăm. În nici un sondaj din ultima vreme nu a apărut această întrebare precisă: „credeţi că era mai bine sub Ceauşescu?“. Nu dramatizez excesiv dacă afirm că procentajul (ne)-ar speria.

Povestea a început în 2006, cînd Andreea şi Alexandru erau elevi. Ea într-a IX-a, el într-a XII-a. Într-o zi, s-au trezit cu ambiţia de a face, în oraşul lor, unde nu se întîmpla nimic, un festival de teatru pentru liceeni. Dar nu aşa, ceva cu turism cultural postcomunist, cu elevi plictisiţi, cicăliţi de profesori resemnaţi, să joace într-un Apus de soare sau într-un Vlaicu Vodă, pentru cheltuit un praf de bani de pe toba pionierească a Ministerului Educaţiei.

Echipele noastre sînt mai mult sau mai puţin bibelouri de porţelan fals în vitrinele kitsch ale deţinătorilor. Nimeni nu vine să cumpere aşa ceva, s-au dus vremurile cînd prosteam vizitatorii naivi cu carnete de partid şi decoraţii ale defunctei RSR.

Aşa cum gazda din Italia ne-a demonstrat involuntar că facem parte din acelaşi neam, Austria avea să ne amintească încă o dată că multe teritorii ale României actuale au făcut parte din al său imperiu. Scurta preumblare prin ceţurile înalte ale Elveţiei, prin cîteva locuri cu un ştaif ameţitor, pe lîngă rîuri şi lacuri turcoaz, ne-a făcut ca Austria să ne pară mai mult decît familiară.

Lenuţa Tractorista (numele e un pseudonim amintind de Miţa Biciclista, dar absolut involuntar, – ultima fiind o citadină), N-am dansat decît tovarăşi. Cartea conţine amintiri du(b)ioase din vremea reuniunilor tovărăşeşti, cînd, jună şi nurlie, Ilenuţa dansa cu tot activul de partid.