EDITORIALE ȘI OPINII

Recitesc, mai mult din întîmplare – sau poate împins de la spate de cine ştie ce dorinţă secretă –, Ţărmul Syrtelor. Nu mai ţin minte nimic, bineînţeles, dar recunosc fiecare descriere şi retrăiesc fiecare impresie. A fost una dintre cărţile mele preferate, mai mult, unul dintre acele trei lucruri indispensabile pe care le-ai lua cu tine pe o insulă.

După multe ezitări, ţările din zona euro au promis să ajute Grecia. Guvernele s-au pus de acord să contribuie fiecare cu nişte sume, ca împrumuturi către Grecia – un total de 80 de miliarde. Împrumutul a venit la pachet cu nişte condiţii dure de tăiere a cheltuielilor. Ceea ce nu i-a calmat pe criticii ideii în sine de-a ajuta Grecia, dar anunţul a calmat pieţele financiare, zona euro părea că scapă de gripă.

Am ajuns alergici la absolut. Contactul cu orice formă de manifestare a absolutului ne erodează, ne dislocă, ne provoacă arsuri.

În plină vară – cînd, se spune, nimeni n-are chef şi răbdare pentru subiecte serioase – se discută, totuşi, despre universităţi.

„Aţi confundat formularele. Completaţi din nou cererea de intrare în ţară. Nu îmi dau seama de ce nu vă pricepeţi la lucruri atît de simple. Este prima oară cînd intraţi în Franţa?“ Funcţionarul era vizibil iritat, nervos pe americanul venit în concediu, pe la începutul anilor ’50. Replica însă a venit prompt. „Mă scuzaţi, am mai fost în Franţa o dată. Numai că, pe plaja Omaha, la debarcare, nu am găsit nici picior de oficial francez care să mă înveţe cum să completez formularele de intrare în ţ

Care sînt limitele toleranţei într-o societate deschisă? Reactualizată şi concretizată de interdicţia în Franţa a vălului integral musulman purtat de femei, dilema dă bătaie de cap nu doar politicienilor, ci şi cetăţeanului de rînd.

Inundaţii, secete, răpiri, atacuri teroriste într-o ţară în care se află cîţiva turişti români, orice eveniment din prima pagină a ziarelor cu un titlu care cuprinde cuvîntul „criză“ produce, automat, şi în trupul de moluscă absurdă şi imprecisă al administraţiei noastre, o celulă. De criză, bineînţeles. Şi e de înţeles, pentru că celula prezintă cîteva mari avantaje.

Lupta pentru legalitate, pentru istorie şi pentru identitatea naţională pe care o ducem se poartă şi în alte ţări, mai înzestrate cu monumente ale trecutului şi cu incomparabile frumuseţi naturale, a căror protecţie era pînă deunăzi asigurată. Da, chiar în Italia, care are un minister însărcinat să supravegheze şi să apere patrimoniul, exemplu pe care îl imită titulatura actuală a Ministerului Culturii de la Bucureşti.

Locuitorii de pe strada principală a unei comune din Oltenia s-au trezit, într-o dimineaţă, că au nişte platani în faţa caselor. Principala arteră de comunicaţie a comunei era străjuită, de-o parte şi de cealaltă, de arbori exotici proaspăt plantaţi. Năvalnică, de nestăpînit, viaţa a dat buzna peste localitatea cu oameni trişti, arşi de soare. Ce frumos… Ce atmosferă de poveste…

Alessandra, o femeie energică între două vîrste, ne-a primit nu prea încîntată de ora tîrzie la care reuşisem să ajungem. Ne-a cerut paşapoartele şi ne-a introdus în camere. Încăperi simple, rustice, cu cîte un ventilator în mijloc, menit să ne facă mai suportabilă căldura acelor zile şi nopţi.

Ca să fii o ditamai princesă de l’Oréal-Garnier & Avon (fără Stradford!) trebuie ca, pe donjon (nu pe Don Juan!), să-ţi fîlfîie o Oriflame (firesc, prima alegere), şi să (nu uiţi să) ai grijă de tine (prietenii ştiu de ce): pentru că meriţi!

De cum am ajuns, mi-am schimbat ţinuta de oraş şi am pornit-o cu tragere de inimă spre pădure. Nu am apucat să fac însă cîţiva paşi la umbra brazilor bătrîni că drept în faţa mea m-a întîmpinat un anunţ al Primăriei: „Atenţie, pericol de urşi! Nu vă abateţi de pe potecile marcate!“.

A circulat viral pe e-mail-uri; suna aşa: „Către Orange, subsemnata BB, domiciliată în..., avînd numărul de telefon... formulez prezenta plîngere prin care arăt că în data de 13.07.2010, între orele 21,00 – 22,00, în urma problemelor ivite în reţeaua Orange nu am putut fi contactată pe numărul de telefon sus arătat, de către prietenul meu, ...

„Sub Arini“ – aşa se numeşte un parc dinspre marginea Sibiului, vechi de peste o sută cincizeci de ani. E un loc celebru al oraşului, cu douăzeci şi două de hectare de pajişti, denivelări pitoreşti, arbori spectaculoşi, uneori exotici, inevitabile locuri de agrement, terase, cîini şi oameni.

Scriam, în numărul trecut, despre cum se străduieşte Guvernul să reducă „procentual“ personalul din instituţiile culturale. Îmi imaginam vreun burtă-verde de la consiliul local care îi recomandă directorului de filarmonică să mai reducă din numărul de viori, ori directorului de teatru să pună în scenă spectacole fără decoruri, ca să nu mai aibă nevoie de maşinişti.

Aţi avut la dispoziţie comemorarea eliberării Auschwitz-ului şi lansarea Airbus-ului minune. Evenimente mari, cu ritual şi ceremonie. Nu am văzut pe nicăieri comisarii. Ei sînt mereu în rîndul doi, trei. Cum vreţi să fie Europa «creată» la nivel simbolic, vizual, dacă oficialii ei sînt mereu în spate?

Curtea Constituţională a Germaniei a decis că foştii miniştri din vremea RDG nu au nici un temei pentru a cere pensii suplimentare. Tăierea pensiilor speciale acordate foştilor înalţi funcţionari ai RDG este constituţională. În argumentarea deciziei, judecătorii notează că aceste pensii speciale erau oferite „în parte ca o recompensă pentru subordonarea politică şi respectarea necondiţionată a ordinelor SED“ (organul represiv) şi că aceste privilegii nu au de ce să continue în noul regim.

De cîtva timp, cititorii acestui colţ de pagină vor fi sesizat o schimbare. După ce ani de zile am comentat, mai ales, evenimente din realitatea politică internaţională, am început să spun poveşti. Se ştie, puterea poveştilor este cu mult mai mare decît cea a ideilor sau a părerilor.

Colţul este acela al străzii Berthelot cu strada Luterană. Un punct nevralgic, fiindcă acolo s-a ridicat blocul colosal de lîngă Sf. Iosif, iar peste drum, înghesuit într-un spaţiu care abia-l încape, un hotel de cinci etaje. Strada Luterană, urcînd spre catedrala catolică, se termină pe stînga cu templul calvin, aflat în fundul unei parcele adînci, de-a lungul căreia se întinde o casă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea.

Ţara de dincolo de păduri, pentru unii. Tărîmul celor mai viteji şi mai drepţi dintre bărbaţi, pentru alţii. Marele mister al aurului ascuns în Muntele Sacru.  Neînduplecaţii bărboşi, călare pe cai iuţi, neîntrecuţii luptători cu săbiile încovoiate, războinicii care se întorceau, după lupte sîngeroase, acasă, să lucreze cele mai mănoase cîmpuri ale continentului şi să iubească cele mai aprige femei pe care le-a văzut timpul.

Dacă Steaua juca încă din ’86 tiki-taka devine clar că acest sistem a ajuns în Peninsulă adus în bagaje de căpşunari. Iar spaniolii, şmecheri, l-au brevetat pe furiş.

„Nu s-o găsi, domnule, cineva să-l împuşte pe Băsescu ăsta? Auzi că iar umblă la pensii. După ce i s-a spus că e ilegal.“

O, bîlciurile de-altădată; o, dulciurile: bragă, limonăzi, îngheţată de vanilie, ciucalată, rahat, covrigi, nuci, mere, portocale, bèigălă, roşcove, fisticuri, stafide, turtă dulce, cofeturi pentru colivă ş.a.m.d.,

Fusesem invitat la un workshop, dar s-a dovedit a fi o ceremonie (era să spun o sindrofie...). Cumpăr şi eu un volum omagial şi mă duc la colegul meu universitar să-i cer un autograf, cum văd că fac toţi. Nu mă simt foarte bine cu mine însumi, aşa că mă întorc la bar şi comand de data asta o vodcă.

Am urmărit amuzat scandalul cu brandul la ţară, cu gîndul la CNN. La CNN pentru că acolo văd eu reclame pentru ţări. Şi nu pentru că ar fi pasionante. Dimpotrivă, reclamele pentru ţări sînt deosebit de plictisitoare, dar cum călătoresc oarecum frecvent prin ţări unde CNN este singurul post cu o limbă pe care o înţeleg, stau pe CNN şi nu am unde să schimb canalul cînd bagă reclame. Drept urmare, le ştiu cam pe toate fără să vreau. Aşa că am un fel de top.

De obicei, a fi un autor des citat e un simptom al gloriei, o încununare. În literatura de specialitate, numărul lucrărilor în care apari ca referinţă a devenit chiar un criteriu de validitate ştiinţifică. Există o mare cantitate de site-uri care te introduc într-o junglă practic infinită de „vorbe celebre“. S-ar zice că, dacă le citeşti, înţelegi tot: sînt ample compendii de înţelepciune, care acoperă întreaga problematică a lumii şi adună laolaltă toată floarea aforisticii, de la Platon la Val

Să ne imaginăm că vreun burtă-verde de la Primărie sau de la Consiliul Judeţean se duce la directorul Filarmonicii din oraşul X şi îi spune: „Păi, la ce vă trebuie atîtea viori în orchestră? Se poate cînta şi cu mai puţine, că am văzut io pe Taraf TV unii care cîntau frumos decît cu o vioară“; sau: „Ăla de la tobele alea mari a bătut în ele de 3 ori în 20 de minute în piesa aia muzicală la care m-aţi obligat să asist; deci se poate şi fără, că n-o să observe nimeni“.

„Trei-trei de început, e tare, ai şi noroc, kir Vasilakis“, se bucură, ipocrit, Ilie. E plăcut, seara, la cafeneaua lui Vanghelis. Zăduful de peste zi se molcomeşte, e relativ linişte, vreme tocmai bună pentru o tablă cinstită, sănătoasă, tihnită, lîngă un pahar de ţuică.

Nu numai România, ci şi Franţa se confruntă cu absenteism în rîndul parlamentarilor. 93 de deputaţi ar putea primi sancţiuni pentru absenţe repetate şi nemotivate din cadrul şedinţelor de comisie. Absenteismul a scăzut după introducerea, în decembrie 2009, a unor sancţiuni, însă fenomenul e în continuare îngrijorător pentru organizaţiile civice care monitorizează activitatea Legislativului.

De fiecare dată cînd particip la reuniunile Adunării Parlamentare NATO, mă bucur să-l revăd pe doctorul Wladyslaw Sidorowicz. Este senator polonez, actual membru al „Platformei Civice“ şi, ceea ce mă face să îl respect infinit, fost membru marcant al „Solidarităţii“ de la înfiinţare pînă tîrziu, în 2001, cînd a decis să participe la constituirea „Platformei Civice“, alături de alţi foşti combatanţi.

De ce Veneţia nu poate fi un exemplu? Fiindcă, aşa cum a spus odată românul care a scris cel mai mult despre acest oraş, „Veneţia nu e un oraş frumos, este un oraş unic“. Ideea că farmecul său stă în decrepitudine este banală şi falsă. De aici ar rezulta că nimic nu s-a modernizat sau, măcar, restaurat acolo şi că, prin urmare, ceea ce vede un vizitator de astăzi este întocmai peisajul urban pe care l-ar recunoaşte un veneţian din secolul al XVIII-lea, cu tot ce vreo patru veacuri precedente

Săptămîna trecută, în ediţia online a Dilemei vechi, dl Florin Dumitrescu m-a pus la colţ pentru articolul „Bre… Nea Şexpire…“, pe care l-am publicat în nr. 335 (15-21 iulie) al aceleiaşi reviste. Dl Dumitrescu mă ceartă pentru o vină sub povara căreia m-aş fi încovoiat supus şi plin de remuşcări, dacă i-aş fi găsit o urmă de valabilitate. Negăsind urma asta, oricît aş căuta-o, mă văd nevoit să mai aduc nişte precizări, punînd totul nu pe seama vreunui moment de scăpare de sub control a tu

În drum spre mare, în timp ce treceam peste canalul Dunăre-Marea Neagră, mi-a venit în minte o întrebare. Cum de s-a tot vorbit despre debite istorice ale Dunării la Galaţi, în condiţiile în care, din anii ’80, există acest canal care preia un volum important de apă? E posibil ca Dunărea să fi crescut aşa de mult încît, în ciuda acestui debuşeu, să fi atins cote istorice în aval?

Locuiesc, în ombilicul urbei T. (cu buricul, însă, tăiat de-amar de vreme), un apartament bicameral, ca Parlamentul nostru (al nostru şi nu prea). De cînd bîntuie, prin România, stafia sistemei unicamerale, am început să intru la idei.

Exact acum un an scriam tot aici, în Dilema veche, pentru prima dată, despre rusticul pe care îl descoperisem cu delicii în cîteva sate ale patriei. În mai puţin de un an, acesta a înflorit şi s-a răspîndit, a intrat în conştiinţa oamenilor şi în marketingul Pieţei.

În echipele româneşti de fotbal au ajuns să joace destul de mulţi străini. Pare că suporterii i-au acceptat ca „de-ai noştri“ fără probleme. E la mijloc o mare toleranţă faţă de străini sau explicaţia e alta?

România ar trebui să militeze pentru nişte standarde europene minimale privind lupta cu corupţia şi pentru o procedură de monitorizare aplicabilă tuturor membrilor Uniunii. Ştiu, sună paradoxal şi contraintuitiv (România şi anticorupţia, baba şi mitraliera…), dar aveţi puţintică răbdare.

Printre reacţiile celor care îmi fac onoarea să mă citească, există două pe care mi-e greu să le pricep. Amîndouă exprimă o exasperare: unii cad de acord că observaţiile mele sînt corecte, dar îmi reproşează că-mi exersez spiritul critic fără să propun soluţii, fără să arăt calea ieşirii din impas. Alţii, încă şi mai radicali, îmi cer să încetez cu lamentaţiile şi să fac ceva.

Parcă nu mai sîntem atît de obsedaţi de „imaginea ţării în presa străină“ cum eram acum cîţiva ani. În orice caz, oficialii români nu mai sar ca arşi la orice se scrie despre România şi nu mai văd peste tot „scenarii bine puse la punct“ prin cine ştie ce cabinete străine pentru a ne compromite biata ţărişoară. Nici în spaţiul public nu mai apar atîtea dezbateri pe tema „imaginea României în străinătate“ ca înainte.

Admit, sînt în culpă. Am încălcat Legea. E drept că fără să ştiu, dar asta nu mă ajută cu nimic. Am ţinut seminarii, traininguri şi programe de pregătire profesională fără să am Certificatul. Am predat cursuri de o zi sau o zi şi jumătate despre Uniunea Europeană, am demonstrat metode de documentare online pe tema politicilor comunitare şi am încercat să îi fac pe unii colegi de breaslă să fie interesaţi în a scrie cît mai des despre Bruxelles şi Bucureşti, în contextul politicilor comunit

Un nou cuvînt e pe cale să intre în vocabularul organizaţiilor umanitare: crowd-sourcing. El desemnează alimentare (cu informaţii) din mulţime, externalizare la scară largă. Noile tehnologii permit conjugarea posibilităţilor oferite de telefoanele mobile: cartografiere, acces prin Internet la reţelele sociale, localizare exactă pe glob, apeluri directe la serviciile speciale sau la centralele organizaţiilor umanitare internaţionale.

De mulţi ani, oficialii americani fac presiuni asupra Chinei să îşi reevalueze rata de schimb. Ei se plîng că subevaluarea yuanului chinez reprezintă o concurenţă neloială, care distruge slujbele americane şi contribuie la deficitul comercial al Statelor Unite.

Yemenul este prima ţară din istorie care, cît de curînd, va anunţa oficial că nu mai are deloc resurse naturale de apă potabilă. Jumătate dintre locuitorii ţării trăiesc din venituri de sub 2 dolari pe zi. Yemenul este o ţară puternic islamizată şi, de cîţiva ani buni, tot mai tribalizată. Acum 2000 de ani, peisajul arăta cu totul altfel. Ptolemeu numea această parte a lumii „Arabia binecuvîntată“.