Citatul ca armă albă

De obicei, a fi un autor des citat e un simptom al gloriei, o încununare. În literatura de specialitate, numărul lucrărilor în care apari ca referinţă a devenit chiar un criteriu de validitate ştiinţifică. Există o mare cantitate de site-uri care te introduc într-o junglă practic infinită de „vorbe celebre“. S-ar zice că, dacă le citeşti, înţelegi tot: sînt ample compendii de înţelepciune, care acoperă întreaga problematică a lumii şi adună laolaltă toată floarea aforisticii, de la Platon la Valeriu Butulescu. Am cunoscut o mulţime de inşi care ţin în buzunar caieţele dolofane pline de sentinţe solemne, bune de plasat în felurite conversaţii de salon. Alţii răspund oricărei întrebări printr-o puzderie de citate bine memorate, ceea ce îi dispensează de efortul şi răspunderea unei opinii personale. Citatul e un excelent auxiliar, atunci cînd vrei să epatezi, să te legitimezi, să-ţi camuflezi lipsa de idei. Nu zic că, în sine, a practica citatul e dezonorant. Dar e un fapt că, de multe ori, cel care citează nu are discernămîntul, civilizaţia, adecvarea necesare pentru a se folosi decent de citat: ba mai mult, citează în aşa fel încît se compromite nu numai pe sine, dar şi pe autorul – inocent – al citatului. 

În aceste condiţii, citatul funcţionează ca o armă albă. Îşi ucide scurt şi sîngeros sursa, lăsînd să se înţeleagă că celebrităţile lumii sînt o adunătură de caraghioşi, de maeştri ai platitudinii. Dacă sub aforismul: „Dumnezeu este un adevăr universal“ pui numele lui Einstein, Einstein iese prost. Cînd citezi, trebuie să ai mereu conştiinţa că orice citat subîntinde o reţea, ilustrează un context larg şi nu se poate percepe într-o lumină clară decît pe fundalul suitei de idei în care se integrează. Altfel, e ca şi cum ai izola dintr-o frază o prepoziţie sau o silabă. Dacă, din Constantin Noica, alegi propoziţii de genul: „Tragicul se naşte din aburul vieţii“ sau „Fiecare filozof explică, în felul său, aceleaşi lucruri, pare-se“, nu reuşeşti decît să confecţionezi portretul unui scriitor de mîna a doua şi al unui gînditor cotropit de banalităţi. Nu e nevoie de Constantin Noica, dacă vrei să spui că toţi filozofii se ocupă cam de aceleaşi probleme. Culmi de banalitate pot fi extrase şi din Shakespeare, dacă cel care îl citeşte nu-i ştie întregul şi îi atribuie „descoperiri“ de duzină: „Căderea e un mijloc de a te ridica mai sus“ exprimă un adevăr pe care îl poţi auzi de la orice mătuşă trecută prin viaţă, de la orice şpriţar de cartier. Printre marile vorbe de duh shakespeariene, am găsit, ca citat autonom, şi „Restul e tăcere“. Care rest? Ce nu e tăcere? – se întreabă, perplex, cel care n-a citit Hamlet şi dă peste această obscură afirmaţie. De ce i s-a părut antologatorului că are dinainte o afirmaţie plină de miez? În sine, ea nu comunică, de fapt, nimic. Tot din Shakespeare este extras şi panseul următor: „Oamenii care vorbesc puţin sînt cei mai buni“. De la „dacă tăceai filozof rămîneai“ la „tăcerea e de aur“, folclorul sapienţial e plin de asemenea declaraţii şi nu avea nevoie de tonul apodictic al scriitorului englez pentru a se reformula. 

Păstrînd proporţiile, nici un autor nu e scutit de asemenea idolatrii asasine. Le trăiesc, pe propria-mi piele, eu însumi. Într-o colecţie de citate alcătuită cu buna intenţie de a stoarce ce e mai bun din textele mele, găsesc pasaje întregi care mă fac să roşesc. „Virtutea e absenţa exceselor.“ Aşa e. Dar nu mă pot raporta auctorial la acest truism – acceptat, de altminteri, de toată lumea – decît dacă recuperez întreaga pagină din care face parte şi întreaga demonstraţie, din care nu reprezintă decît un episod intermediar. Un citat aiuritor dacă e luat separat este şi: „Mel Gibson a reuşit să facă primul film despre Iisus Hristos interzis minorilor“. Pentru cine nu ştie cine e Gibson, la ce film mă refer şi cu ce argumente îmi susţin teza, fragmentul acesta e nul. 

Experţi în citarea ineptă sînt adesea, regret că trebuie să o spun, gazetarii. De curînd, am lansat o carte la Cluj. Am încercat să spun ceva despre conţinutul ultimei mele cărţi şi, la urmă, cu colocvialitatea inerentă stilului oral, am suspendat prelungirea discursului cu o frază de genul: „Veţi vedea, de altfel, şi singuri, ce se mai găseşte în acest jurnal“. O gazetă grăbită să rezume vorbirea mea titrează: „Andrei Pleşu: «În jurnal veţi vedea ce veţi găsi»“, ca şi cum ar fi vorba de o idee centrală a cărţii sau a discursului meu. Cineva care n-a fost de faţă poate crede că m-am epuizat, la Cluj, în vorbe goale. Oi fi spus, probabil, şi vreo prostie. Dar textul citat nu e nici măcar atît. L-am citit stupefiat şi am înghiţit în sec. Citatul a izbit din plin: dacă tăceam, filozof rămîneam...