Piața Centrală nr. 17
- casă în Ansamblul "Sugălete" -
Îl vedem în fotografii şi pe cărţile poştale. Turiştii fotografiază frumoasele arcade gotice. Ansamblul „Sugălete“ din Bistriţa este bine cunoscut localnicilor şi vizitatorilor, fiind – alături de Biserica Evanghelică – o emblemă a vechiului oraş medieval.
Denumirea ansamblului s-ar putea explica prin bănuita prezenţă a unui grup valon între coloniştii saşi din sec. al XII-lea: cuvîntul valon „galatasse“ desemna o locuinţă situată în partea de sus a unei construcţii. Astfel, valonul „so galatasse“ (aproximativ „sub casele de sus“) – care descrie atît de bine porticul ce susţine casele – ar fi putut deveni, în timp, românescul „Sugălete“.
Şirul de 13 case din sec. XV-XVI, situat în Piaţa Centrală – ilustrare a trecerii de la arhitectura gotică la cea renascentistă – îşi expune străzii doar faţadele înguste, aşezate peste porticul cu 21 de pilaştri. În spatele acestor faţade, puţini oameni – chiar şi dintre locuitorii Bistriţei – pot privi, casele fiind locuite.
O vizită într-una din aceste case (la nr. 17) e o lecţie de istorie, care începe cu sec. al XV-lea. Este perioada de refacere a oraşului după incendiul din 1457, într-un context de amplă înflorire economică şi socială. Această primă etapă de existenţă a casei este încă vizibilă în impresionantele bolţi ale parterului.
Despre forma iniţială a acoperişurilor ne putem face o idee privind stampele oraşului: la 1736, acoperişurile ansamblului erau încă cele originale gotice, în două ape perpendiculare pe faţadă; la 1800 apăruseră deja cîteva acoperişuri avînd coamele paralele cu faţada.
Ulterior, casele au suferit modificări repetate – după gustul, priceperea şi nevoile fiecărei generaţii de proprietari. Astfel, identificăm intervenţii din sec. al XVIII-lea (bolţile de la etaj) şi găsim cîteva detalii constructive foarte interesante – cum e, în holul central, un gol în planşeul etajului, ce corespunde unui gol în planşeul podului – goluri create, probabil, pentru transportul mărfurilor între niveluri.
În imagini de arhivă din 1909, 1914 şi 1921, casa are o învelitoare comună cu cea de la nr. 16, avînd înălţime mare şi trei ape. Într-o imagine din apropiere de 1938, casa apare deja cu acoperişul modificat, cu coamă paralelă cu faţada şi cu o lucarnă impozantă.
În 1938, lucarna este desfiinţată, acoperişul rămînînd în forma în care îl vedem azi. De altfel, în podul casei găsim inscripţionată pe perete data acestei intervenţii: 26. VII. 1938. Din aceeaşi perioadă datează mica baie centrală şi partea din spate a clădirii; se observă, deja, un regres în utilizarea tehnicilor constructive (planşeul este aşezat pe grinzi din lemn, cu o consolidare laterală stîngace). Tot în cadrul acestei intervenţii a fost adăugat peretele interior, care fragmentează în mod nefericit sala boltită de la etaj.
În perioada comunistă, casa a avut diverse utilizări (bar, simigerie) – fiecare lăsînd urme grele. Pentru a servi acestor funcţiuni, a primit adaosuri parazitare (scări improvizate, finisaje nepotrivite, grupuri sanitare şi depozite insalubre). Au fost acoperite bolţile din demisol cu bolţi false din mortar, executate fără pricepere; bolţile subsolului au fost căptuşite cu împletitură de nuiele – o lucrare meşteşugărească foarte interesantă, dar nepotrivită spiritului casei.
Acum, casele se prezintă mai degrabă modest (majoritatea proprietarilor – deşi conştienţi şi chiar mîndri de valoarea lor – sînt oameni cu venituri mici). În general, sînt necesare intervenţii serioase de reabilitare, ansamblul fiind într-un proces accelerat de degradare.
Casele acestea, care au rezistat veacurilor sprijinindu-se una de alta, se vor prăbuşi împreună, atunci cînd prima se va prăbuşi. Ce e de făcut?
Ina Funetan este arhitectă.
