Rustic, anul doi

– Acum asta e la modă, stil rustic, vechi!... – ne explică un localnic, proaspăt întors din Italia. 

Exact acum un an scriam tot aici, în Dilema veche, pentru prima dată, despre rusticul pe care îl descoperisem cu delicii în cîteva sate ale patriei. În mai puţin de un an, acesta a înflorit şi s-a răspîndit, a intrat în conştiinţa oamenilor şi în marketingul Pieţei. Ofertele de rusticitate à la carte s-au diversificat şi au început să iasă în stradă, publicitatea a devenit mai agresivă, dar şi oamenii au început să îşi făurească ei înşişi o parte dintre obiectele de lemn ce le împodobesc curţile. Există pitici! 

Dar ceea ce mi se pare cel mai important şi cu adevărat semnificativ este faptul că se conturează, se pare, nu doar un stil arhitectural, mai mult sau mai puţin la modă, ci o adevărată Weltanschaung, o viziune despre ordine, frumos şi identitate:

– Ăştia se dau acum în vînt după modernitate, dar o să li se aplece lor curînd şi atunci o să se întoarcă la rustic, o să vedeţi! – ne explică un tînăr care tocmai şi-a terminat o casă „rustică“, referindu-se la vecinii săi de uliţă, cu case care mai de care mai făloase şi cu mai multe camere. 

Pare să fie vorba despre o reacţie ingenuă post-modernă, în căutarea unui soi de echilibru social şi estetic după excesele modernizării explozive ce au urmat căderii comunismului şi, mai ales, integrării europeane şi amplificării exponenţiale a migraţiei. Casele făloase nu au dispărut – şi probabil că nu vor dispărea cu totul prea curînd – dar încep să-şi epuizeze fascinaţia. În schimb, casele rustice, cu obsesia lemnului şi a proporţiilor cochete, a foişoarelor şi a balansoarelor, a florilor din belşug, cîştigă tot mai mult în preferinţele oamenilor. Astfel, de pildă, în comuna Cacica, unde ne desfăşurăm terenul, majoritatea zdrobitoare (80%) a celor sub 40 de ani, întrebaţi ce casă ar dori să-şi construiască dacă ar avea posibilitatea, a ales dintr-un set de fotografii de case dintre cele mai diverse imaginea tipică a „casei rustice“. Şi pentru cei de peste 40 de ani, tot „casa rustică“ se află pe primul loc, dar cu o majoritate relativă de doar 40%. Complementar, o „casă făloasă“ din setul nostru de poze a fost indicată doar de foarte puţini – şi, lucru semnificativ, mult mai puţini din rîndul celor tineri: „Ce, asta e casă?“ – s-a revoltat unul dintre ei. „Parcă ar fi un bloc de birouri!“ Ani de zile tocmai acesta a fost visul tuturor migranţilor – şi încă mai este pentru mulţi dintre ei. 

Acest nou trend nu înseamnă însă cîtuşi de puţin o revenire la viaţa „tradiţională“, la bunul gospodar de altă dată. „Vacile sînt pe cale dispariţie, în curînd o să le vedem doar la grădina zoologică!“ – declară un localnic. „Nu mai e nevoie de vacă sau cal“ – ne explică un altul. „Dacă cumva mai am nevoie, mă ajut cu vecinul.“ Munca în gospodărie este tot mai mult periferializată sau de-a dreptul eliminată. Unii fac astfel distincţia între gospodar, care munceşte în jurul casei, cu propriile sale forţe, ca să aibă toate cele necesare, şi omul înstărit, care „se dezvoltă cu bani“, muncind adică în afara casei. „Acum oamenii vor să se aşeze!“ – adaugă o localnică între două vîrste. De la gospodar, deci, la omul înstărit şi acum la omul aşezat... 

De asemenea, stilul rustic al caselor nu este nici el o revenire la habitatul din bătrîni, ci doar un simulacrum rural, care aduce aminte, la altă scală, de acele obiecte migălite din lemn (fîntîniţe, căsuţe, căruţe etc.) de care erau pline artizanatele în perioada comunistă. Este doar o (re)aşezare în spaţiul rural, în local, acasă şi nu o renaştere a vreunor tradiţii. Evocarea trecutului este astfel mai degrabă un consum nostalgic de modernitate tîrzie, de confort şi estetic bine temperate, „aşezate“. 

Semnificaţia comună a acestei rusticizări – foarte diverse de altminteri – pare a fi un proces centripet de identificare (cu locul, cu trecutul, cu sine) după pornirile centrifuge nestăvilite de diferenţiere şi alterare care au marcat deschiderea frontierelor şi a pieţei şi expunerea la toate influenţele posibile ale mondializării. Rusticul românesc se înscrie astfel, sui generis, în acea căutare a autenticităţii post-moderne pe care o regăsim pretutindeni şi în cele mai diferite înfăţişări: „Să fim şi noi din nou noi înşine!“ – îşi justifică alt localnic preferinţa sa pentru „casa rustică“. „Autenticitate“ de cu totul altă natură însă decît „autenticul“ pe care îl mai caută încă folcloriştii şi alţi nostalgici în creaţia noastră populară şi bunul său creator de la ţară...