Ipocrizie publică
Scriam, în numărul trecut, despre cum se străduieşte Guvernul să reducă „procentual“ personalul din instituţiile culturale. Îmi imaginam vreun burtă-verde de la consiliul local care îi recomandă directorului de filarmonică să mai reducă din numărul de viori, ori directorului de teatru să pună în scenă spectacole fără decoruri, ca să nu mai aibă nevoie de maşinişti. Pe dilemaveche.ro, comentariul unei cititoare (care semnează Adriana) mă corectează: nu e nevoie să ne imaginăm nimic, chiar aşa stau lucrurile, burtă-verde e real: „El chiar vine! Există! Are nume şi CNP. În schimb, obedienţa, incompetenţa şi prostia unor directori de instituţii culturale, ajunşi ca şi ăilalţi în «foncţie», determină un exces de zel care rade mai mult decît (nu) cere blestemata de ordonanţă 63“. O altă cititoare, dna Aurelia Ghircoiaşu, e în dezacord cu afirmaţia mea că nu li se poate imputa artiştilor şi intelectualilor de azi faptul că guvernanţii de azi sînt, în mare măsură, inculţi şi incapabili; ba da, crede domnia sa, li se poate imputa, pentru că „artiştii pot fi, iar intelectualii sînt prin definiţie creatori de opinie...“.
Accept ambele observaţii. Ne plîngem de 20 de ani că n-avem manageri culturali. Între timp am început să avem – fie că au învăţat de la început meseria asta (cei mai tineri, care au avut ocazia să se şcolească), fie că au învăţat „din mers“ (actori, regizori, muzicieni, muzeografi, scriitori şi alţii care, vrînd-nevrînd, şi-au ridicat mînecile şi s-au apucat de treabă, adesea punîndu-şi între paranteze meseria lor de bază). Sînt destule cazuri de succes – de la teatre şi muzee pînă la festivaluri de muzică, de film, de teatru, care sînt organizate şi conduse profesionist şi au rezultate. Pe de altă parte însă, dacă privim în urmă, găsim şi numeroase exemple de concursuri „aranjate“ pentru posturi de director, de numiri şi destituiri pe criterii de cumetrii politice ori de simple aiureli locale sau naţionale, cu instituţii lăsate în coadă de peşte de organismele tutelare (fie ele locale sau centrale), cu şefi interimari, cu dări în judecată reciproce ş.a.m.d. Am avut de toate în tranziţie. Dar mi se pare că, în continuare, nu competenţa este criteriul principal în alegerea/numirea şefilor de instituţii culturale. Sau, chiar şi atunci cînd este, chiar şi atunci cînd un director are rezultate, oricînd poate fi schimbat de cei care cîştigă alegerile. Meteahnă, veche, desigur. Dar această nesiguranţă este principala cauză pentru care nu se poate instaura la noi un comportament instituţional. În mod normal, un teatru, o filarmonică, un muzeu ar trebui să funcţioneze normal şi decent, indiferent cine e director (desigur, cu inevitabile variaţiuni în funcţie de capacităţile – mai bune sau mai puţin bune – ale persoanei din fruntea sa). Problema nu e dacă avem un număr suficient de mare de manageri culturali care să „acopere“ cît mai multe instituţii, ci dacă pot fi lăsaţi (şi sprijiniţi!) să-şi facă treaba, fără să depindă de toanele vreunui şef mai mare sau vreunui politician. Or, aşa ceva încă nu se întîmplă. Iar managerii buni nu vin la instituţiile de stat nu numai pentru că sînt mai prost plătiţi, ci şi pentru că nu sînt lăsaţi în pace, trebuie să „facă frumos“ pe lîngă consiliul local pentru a-i aproba fondurile, pentru că legislaţia în materie culturală pune beţe în roate iniţiativei şi are constrîngeri contabile aberante. Şi atunci, în locul lor se strecoară, de multe ori, tot felul de oameni de casă ai partidelor. Care, evident, cînd partidul ridică o sprînceană, se simt datori să facă exces de zel...
Cît despre formatorii de opinie care sînt/ar trebui să fie artiştii şi intelectualii, nu cred că am dus lipsă, în tranziţie, de eforturile de a crea curente de opinie în favoarea culturii şi artei. E plină presa de opinii ale protagoniştilor scenei culturale (dar şi ale altora – de la politicieni şi oameni de afaceri pînă la cititori de cărţi şi spectatori de teatru). S-au spus, desigur, şi multe naivităţi, s-au plătit şi poliţe, au fost şi multe dispute ad personam. Dar, în ansamblu, de 20 de ani încoace ne tot străduim să dezbatem problemele culturii şi ale instituţiilor culturale. Am reuşit? Prea puţin faţă de cît ar trebui. Iar între timp, ne-am obişnuit să convieţuim cu un anumit grad de ipocrizie publică: pe faţă, toată lumea vorbeşte frumos, cu ochii daţi peste cap, despre „cultura neamului“ şi despre „marii noştri artişti“; în fapt, majoritatea uită repede omagiile şi vorbele frumoase. Iar politica zilei nu mai dă două parale pe opiniile artiştilor şi ale intelectualilor.
