EDITORIALE ȘI OPINII

Fie că umflă piepturile de mîndrie sau stîrneşte îngrijorare, repeziciunea cu care capitala noastră îşi schimbă înfăţişarea este o problemă de neocolit. Oraşul Viitorului în viziunile science-fiction străluceşte întotdeauna de albeaţă şi de lumină. Fantezia adversă oferă versiunea mai interesantă a unor ruine măreţe, rămăşiţele unui trecut de care nu ne putem desprinde chiar dacă a murit.

Am buni cunoscuţi care mă asigură că ei, la 1789, nu ar fi luat cu asalt Bastilia, fiindcă ştiau ce va urma: teroarea maselor imbecile. Aceiaşi sînt categorici în a-i face de stupizi pe Hegel, Hölderlin şi Schelling, care se apucaseră să danseze în jurul unui copăcel sădit în cinstea Revoluţiei de la Paris. Ei – şi nu pot să nu-i cred, auzindu-i cu ce dezinvoltură se socotesc etern inteligenţi – nu ar fi pus piciorul în vreun falanster al lui Fourier, fiindcă le-ar fi fost clar că acolo se

În snobismul şi ţopenia noastră, ignorăm frumuseţile şi realizările minunii de ţară în care trăim, şi călătorim ca apucaţii, prin lumea largă, în căutare de locuri frumoase şi senzaţii tari. Consumismul ăsta tembel, combinat cu mirajul aşa-zisei lumi civilizate, ne-au pus o ceaţă pe ochi, oprindu-ne să vedem că la noi e mult mai bine decît la alţii. Iau un exemplu, la întîmplare. Oraşul Bîrlad.

A început legendarul Tur al Franţei. Ce haz mai are să ne uităm la Turul unor dopaţi care traversează Franţa?

La doar un cincinal de la marile inundaţii din 1970 (cînd peste un milion de hectare fuseseră acoperite de ape), rîurile s-au revoltat din nou. Era în primăvara anului 1975, cînd, prin mai toată ţara, de la Satu Mare şi pînă la Insula Mare a Brăilei, apele şi-au ieşit din matcă provocînd dezastre.

Dagherotipurilor (cu expunere prea lungă), heliominiaturilor în sepia, ca şi altor tehnici imortalizante, le lua, treptat, la bîlciuri, locul, fotografia la minut: „Zîmbiţi, vă rog!“ şi gata. Ce fericire pe ibovnicii săraci! O poză ca asta era ieftină ca braga…

Există un soi de iletrism academic, al oamenilor cu studii superioare, uneori multe, care sînt incapabili să „citească“ un text – sau un cuvînt – altfel decît ştiu ei că ar trebui să sune, altfel decît au învăţat şi îi învaţă şi pe alţii. Care ajung pur şi simplu să nu vadă ceea ce nu intră în cîmpul denotativ al cuvintelor lor preferate şi care nu acceptă că alte cuvinte – sau alte înţelesuri ale cuvintelor – decît cele acreditate de ei ar putea avea vreun sens, ar putea desemna vreo rea

Preşedintele Băsescu spunea recent la TVR că din totalul veniturilor bugetare cheltuim în zona socială 42%. Nu ştiu exact ce au inclus consilierii săi în această cifră, mă uit însă pe datele Eurostat, care cuprind ponderea de cheltuieli cu salariile şi cheltuieli sociale din total venituri. Deci cît plăteşte statul pentru bugetari şi domeniul social, raportat la cîţi bani reuşeşte să strîngă. Raportarea la venituri e mai logică, pentru că pe astea le strîngem, le avem. PIB-ul doar îl măsu

Mă aşteptam ca articolul meu despre România lui Dan Diaconescu să stîrnească iritarea „adepţilor“. Am constatat însă, cu inevitabilă stupoare, că iritarea – sau măcar comentariul critic – au atins cercuri mai largi şi mai pretenţioase. Oameni care scriu bine, dispun de certe referinţe culturale şi sînt capabili de judecată articulată manifestă, brusc, o fină înţelegere a fenomenului OTV şi pun în joc relativisme înţelepte, paralogisme înşelătoare, analize sociologice acute, de natură să contribu

Printre atîtea ştiri de mare importanţă pentru ţară (de exemplu, faptul că Geoană a devenit naş, iar Elena Udrea a participat la o nuntă – ca să nu mai vorbim de obişnuitele accidente de maşină, declaraţii ale lui Traian Băsescu şi altele asemenea), s-a strecurat pe la televiziuni şi în presa mainstream şi o scrisoare de protest semnată de o seamă de autori – scriitori, artişti plastici, actori, muzicieni, traducători. Semnatarii se pronunţă împotriva taxării suplimentare a drepturilor de autor

„Water, blankets, pampers“ (Apă, pături, scutece). O replică la fel de celebră în California ca faimoasa „Hasta la vista, baby“. Ambele au fost rostite de Arnold Schwarzenegger. Ultima, în calitate de Terminator. Pe prima a rostit-o ca guvernator al celui mai mare şi mai bogat stat american, California. Ocazia era mai degrabă tristă: zeci de mii de cetăţeni fuseseră evacuaţi din calea unuia dintre cele mai devastatoare incendii din istoria statului. Sinistraţii fuseseră cazaţi în săli de sport.

Întîmplarea face să scriu acest al doilea şi ultim text despre dl Dan Diaconescu şi OTV-ul său a doua zi după ce au apărut în presă extrase din motivarea hotărîrii judecătoreşti care l-a eliberat pe faimosul jurnalist din arestul preventiv. „Tribunalul apreciază că există date că prezumtivul grup infracţional organizat foloseşte mijloace laborioase mascate în spatele unui post de televiziune şi invocînd, pentru a da o aparenţă de legalitate activităţii infracţionale, libertatea presei, denaturîn

Ideea unui Panteon naţional continuă să-i frămînte pe politicieni şi să dea de lucru unor sculptori hămesiţi de comenzi. După ce, acum un an, Academia păruse interesată de proiectul de a culege laolaltă osemintele „marilor români“ – eroi, savanţi sau literaţi –, Fundaţia Dan Voiculescu şi-a luat sarcina de a alcătui o expoziţie permanentă a chipurilor lor, aşa încît, plimbîndu-se printre busturi, o mamă să-i poată face educaţia patriotică odraslei din cărucior: „Uite-l pe Avram Iancu!“.

Mi-am pus deoparte cele trei interviuri ale lui C.T. Popescu privitoare la Piaţa Universităţii; nu pentru obiectivitatea lor (nici vorbă...), ci pentru inteligenţa şi calmul moral cu care îşi tratează contradicţiile acelor zile; poate că asta este cel mai complicat azi: să ai morala calmă.

Nu departe de centrul Clujului, la vreo două sute de metri în spatele feselor rubensiene ale legendarului cal pe care şade Mihai Viteazul, se înalţă semeaţă „Hala Agro-alimentară“. De ceva vreme, pe această mîndră ctitorie a Epocii de Aur, s-a întins un gigantic cearşaf publicitar al unei agenţii de turism, care te îmbie să-ţi petreci concediul în Turcia. În inima urbei unde se glorifică identitatea maternă de la Râm şi cea paternă de la Viena, sau, mă rog, invers, tronează suveran un anunţ publ

Dar acest paradox dulce şi amar trebuie celebrat, nu jelit. Pentru că, fiind întîmplare şi bani deopotrivă, fotbalul reuşeşte destul de rar să facă justiţie, fie ea şi frivolă. Nici nu e treaba lui asta. Dar Campionatul Mondial din 2010 a reuşit să iasă din regulă şi să aducă pe podium cele mai bune echipe: Spania, Olanda şi Germania.

În prima parte a Campionatului Mondial ne-a fost dat să ascultăm multe lamentări şi declamări ale comentatorilor cum că talentul sud-americanilor se dovedeşte mai presus de rigoarea europenilor. Ni s-a spus că, după ce a fost un mare jucător, Maradona ar fi acum şi un mare antrenor şi că respectul pe care i-l acordă proprii jucători e un factor esenţial pentru bunul mers al echipei Argentinei.

Aşa e întotdeauna, pînă nu te loveşti cu capul de pragul de sus, nu îl vezi pe cel de jos. În cazul meu a fost oarecum invers: pînă nu mi-am agăţat pantalonii într-un gard dintre cele care înfloresc în jurul spaţiilor mai mult sau mai puţin verzi ale Bucureştiului, nu am observat această invazie urbană obstinată. Şi nu am înţeles de unde vine obsesia recentă a unui amic pentru garduri şi îngrădiri.

Cum voi fi spus, în numărul trecut, idealul de frumuseţe însuşi al fiecăruia în parte, „genul“ propriu de femeie sau bărbat, aduce a portret-robot... Literaţii nu prea fac, nici ei, excepţie de la această regulă nescrisă, – blondeţea feminină, bunăoară, fiind visul însuşi al lui Mallarmé (cf., între altele, o mie: „Femeia ideală, adică una dintre faţetele multiple ale frumuseţii ca atare, ale diamantului ce este ea, nu este una brună.

La începutul crizei economice, dezbaterea s-a dus în jurul vechiului binom piaţă vs stat. Dar Grecia a schimbat radical atenţia: acum datoria publică este în centrul discuţiei. Pachetele de stimulare aplicate în America şi Europa au avut efectul scontat, au dat necesara gură de oxigen economiei. Dar tot ele au agravat următoarea problemă de pe listă: datoria statelor. Nu criza a aruncat statele în datorii, dar soluţia salvării pe termen scurt prin pachete de stimulare a agravat problema pe terme

Mai peste tot, avem dovada instalării unei riscante autonomii a politicului. Dansul puterii are altă melodie şi alte ritmuri decît cele care guvernează populaţia reală, decît cele care întruchipează ţara, în înţelesul ei simplu şi direct. O mînă de oameni trăiesc într-un univers separat, cu propriile lui legi, exigenţe şi strategii, fără nici o legătură cu malaxorul vieţii cotidiene a celor guvernaţi.

Mă tot gîndesc la o ştire văzută pe Antena 3. O elevă de la un liceu bucureştean, care nu luase bacalaureatul, spunea, cu aplomb: „s-au strîns cîte trei sute de mii de copil şi profesorii n-au avut măcar bunul simţ să ne asigure nota 5“. Nu ştiu dacă ce spunea fata e adevărat sau nu, dar merită un comentariu.

Capitala Madagascarului?“ „Antananarivo“, răspunde Marcel, dînd uşor din mînă, a lehamite. „Altceva, mai greu.“ „Distanţa între Pămînt şi Soare“, mai încearcă nea Vasile. „Ete na, asta nu ştiu“. „Ha, te-am prins. Ia viteza luminii şi înmulţeşti cu 8 minute şi 40 de secunde“.

În Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobînzii şi a banilor, Keynes sfîrşeşte prin a face un sumar al punctelor tari şi slabe ale sistemului capitalist. Pe de o parte, capitalismul reprezintă cea mai bună protecţie a libertăţii şi opţiunilor individuale, a iniţiativei antreprenoriale. Pe de altă parte însă, pieţele fără reglementări nu reuşesc să atingă două scopuri esenţiale ale oricărei societăţi civilizate.

OTV e un produs dionisiac. Se consumă noaptea, eventual cu lumina stinsă, cînd omul e în cea mai intimă stare cu putinţă înainte de a se deda somnului în propriile aşternuturi. Pe ecran, sufletul României profunde de azi se exhibă extatic.

„Anton Pann, folklorist“ scrie pe plăcuţa cu numele străzii. Mai ales acel k pedant ne face să ne gîndim la un savant culegător al inepuizabilelor resurse de imaginaţie pe care literatura populară le-a pus în circulaţie orală în cursul vremurilor. Cîntăreţul bisericesc care a fost, în Bucureştii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, poet, tipograf şi colportor are desigur, în istoria sensibilităţii româneşti, un loc mult mai larg decît orice învăţat cercetător din zilele noastre.

Pe o stradă comercială, în centrul istoric al Timişoarei, se află, la numărul 14, o clădire ponosită, cu geamuri dărăpănate. În monografia locului intitulată Cartea străzii Eugeniu de Savoia (Editura Brumar, 2009) istoricul Ioan Haţegan reconstituie trecutul imobilului. Îl reproduc pentru a-i identifica măgăoaiei biografia prestigioasă, dincolo de paragina care o macină nemilos.

Doamnelor şi domnilor microbişti (şi nu numai) din orice servicii multilateral specializate, azi, cu cîteva zile înainte de finala Mondialului, ţin să vă aduc la cunoştinţă, fie şi într-un rezumat cît mai obiectiv, ideile de bază ale unui interviu acordat, la 10 iunie, ziarului Le Monde de către filozoful Fabien Ollier, directorul revistei „Quel Sport?“.

Nu există zi de la Dumnezeu în care să nu blestemăm drumurile acestei ţări. Puzderia de gropi şi de hîrtoape alimentează epopeic isteria naţională a circulaţiei rutiere. Pe fundalul acestei stări de spirit, delirul căutării noastre pentru aflarea unui sine al acestei părţi de lume îşi găseşte punctul culminant în următoarea imagine. Drum în lucru.

Se spune că, în fotbal, nu mai există „echipe mari“ şi „echipe mici“. Şi totuşi... Care ne mai sînt reperele?

Pe români, ca şi pe calul de dar, cică să nu-i cauţi la dinţi. Potrivit statisticilor Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Stomatologice, 95% dintre noi am avea probleme cu dantura. Mă întreb unde se găsesc restul de 5%. Statistica de mai sus îşi are rădăcinile în statistica de mai jos, care spune că, în medie, locuitorii acestei ţări folosesc un tub şi un sfert de pastă de dinţi pe an.

Copil fiind (şi mai apoi), la noi în casă, era în uz o enigmatică expresie, anume „şcaţ de pe cutia de ceai“. Eu, unul, nu-mi aduc aminte să fi văzut, după război, o astfel de cutie misterioasă, dar intuiam că era vorba de, îndeobşte, prostul gust al feluritelor fotoportrete

Vorbeam deunăzi cu părinţii unor copii mici. Amîndoi erau iritaţi că bunicii îşi educau nepoţii în spiritul Bau-Bau-ului tradiţional ori de cîte ori voiau să-i determine să mănînce. Vă amintiţi, probabil, şi dumneavoastră, din copilărie, vechiul şi aparent benignul îndemn pedagogic: „Dacă nu papi tot, te spun/dau lui Bau-Bau!“.

Idealul actual al birocraţiei, în sensul ei profund de „raţionalitate“ organizaţională, merge însă mai departe şi devine propria sa dispariţie: o birocraţie perfectă este o birocraţie invizibilă, care dispare cu desăvîrşire în spatele unor tranzacţionări anonime perfect funcţionale şi controlate tehnic. Odată cu ea, şi beneficiarii birocraţiei trebuie să-şi lase psihologia proprie la garderoba intimităţii.

Acum cinci ani am făcut pentru Dilema veche o analiză a modului în care s-a comportat statul român la inundaţiile de atunci. Articolul se numeşte „O învălmăşeală binevoitoare – statul român la inundaţii“ şi poate fi citit la secţiunea „Dileme de altădată“ de pe site-ul revistei.

Dacă România poate fi echivalată cu „fanii“ OTV, atunci avem dreptul să spunem că România este o ameninţare la adresa propriei ei siguranţe naţionale. Nu teroriştii, nu corupţia şi cu atît mai puţin presa în ansamblul ei. Ci România lui Dan Diaconescu.

A apărut o nouă strategie de securitate naţională, în care scrie că una dintre „vulnerabilităţi“ este presa. Într-o listă lungă de potenţiale ameninţări şi pericole la adresa ţării şi cetăţenilor săi, cineva a strecurat şi presa. Să fi citit studii academice complicate despre manipularea prin presă şi altele asemenea?

Neelie Kroes este o persoană foarte interesantă. A fost comisar pentru politici concurenţiale în timpul comisiei Barroso Unu. Cu alte cuvinte, s-a ocupat de sancţionarea firmelor care şi-au făcut un obicei din pîrlirea consumatorilor. Printre victimele sale – nume celebre din industria energiei (EON şi EDF) sau IT-ului (măreţul, inconfundabilul, unicul şi irepetabilul Microsoft).

Justiţia germană a dat un verdict controversat în ceea ce priveşte asistenţa la deces. O decizie recentă a Curţii de Justiţie de la Karlsruhe înlesneşte asistenţa la deces a pacienţilor aflaţi în stare gravă. Tratamentul persoanelor suferinde de boli incurabile aflate în comă avansată poate fi întrerupt dacă pacientul a dat de înţeles că nu doreşte să recurgă la tehnici de resuscitare.

În acea zi din vara anului 1826, Stendhal stătea pe bancă, la umbră, în grădina liniştită a mănăstirii, delectîndu-se leneş cu privirea lacului Albano. Lent, ca într-o reverie, a început să scrie – cu vîrful bastonului de care, de cîţiva ani nu se mai despărţea – litere în praful aleii. Păreau fără sens: VKAPARMGMGAPABMDCGA. A zîmbit privind cum literele acestea nu se pot regăsi într-un cuvînt. Sînt prea multe şi prea dezordonate. Literele acestea sînt, de fapt, iniţialele fostelor sale iubite.

Că Palatul Martinuzzi din Vinţu de Jos, judeţul Alba, ar putea fi refăcut ţine de domeniul utopiei. Cel puţin în România crizei, dar întreprinderea ar fi destul de anevoioasă şi în vremuri normale. (Pentru curioşi, Vinţu de Sus nu mai există, este vechea denumire a actualei comune Unirea, tot în judeţul Alba.)

Stimate Gerula, nu numai că ţin seama de deloc umila dvs. notă dilematică şi destul de diplomatică, dar vă voi răspunde cît mai puţin diplomatic. Nu cred că am deviat de la extremismul de centru lăudînd acest film excelent, cvasi interzis azi din cauza uteciştilor săi antihitlerişti.

Franţa ar fi fost invadată de un val de „dezgust“, scrie The Times, din cauza prestaţiei echipei naţionale. La întoarcere, federaţia le-a cumpărat jucătorilor bilete de avion la clasa economic. Pe jucătorii Coreei de Nord, după spusele unui antrenor transfug, îi poate aştepta la întoarcere munca într-o mină de cărbuni, pentru ruşinea din meciul cu Portugalia.