O atenție, un protocol, un ceva...

Mă tot gîndesc la o ştire văzută pe Antena 3. O elevă de la un liceu bucureştean, care nu luase bacalaureatul, spunea, cu aplomb: „s-au strîns cîte trei sute de mii de copil şi profesorii n-au avut măcar bunul simţ să ne asigure nota 5“. Nu ştiu dacă ce spunea fata e adevărat sau nu, dar merită un comentariu.

Primul impuls cînd auzi aşa ceva e să te indignezi: cum adică, dragi copii? vreţi să luaţi examenele pe bani şi spuneţi că profesorii n-au „bun simţ“? Al doilea impuls însă ar trebui să fie oleacă mai reflexiv. În felul ei, eleva are dreptate. Să presupunem că în liceul respectiv cineva a „aranjat“ lucrurile: i-a pus elevi sau pe părinţi să strîngă bani pentru comisie şi a promis că, în schimb, se vor da note de trecere la toată lumea. Dacă ambele părţi au acceptat o asemenea tranzacţie – chit că e ilegală – atunci promisiunea trebuie respectată, nu? În „cultura“ noastră tranzacţională, mica înţelegere e mai tare ca orice contract scris şi semnat. Iar dacă – să zicem – profesorii au acceptat ideea de a da note de trecere contra bani, de ce n-au pus-o în practică pînă la capăt? Au avut remuşcări pe parcurs? Atunci ar fi trebuit să se autodenunţe.

Dincolo de orice discuţie etică pe care am putea-o face, atitudinea elevei e semnificativă pentru ce se întîmplă de cîţiva ani încoace cu bacalaureatul. De fapt, de mult mai multă vreme. Încă din vremea comunismului exista practica de a oferi comisiei măcar o cafea, un pachet de Kent sau alte asemenea „atenţii“ cu motivaţia „ca să se poată concentra la corectat“... Se mai întîmpla, prin clasele unde era vreun copil de ştab de la partid, să fie lăsaţi toţi elevii să copieze sau chiar să li se dicteze rezolvarea subiectelor de către profesorul supraveghetor (mi s-au povestit cazuri de către profesori din acea vreme). Ce-i drept, pe atunci astfel de întîmplări erau rare, se vorbea despre ele pe şoptite şi, eventual, se muşamalizau atunci cînd ieşea ceva la suprafaţă. După 1990, cumpărarea notelor la bac (ca şi a diplomelor la unele universităţi private) a devenit o practică tot mai răpîndită. Presa a descoperit cîteva cazuri, altele au fost date în vileag de autorităţi. Dar acestea nu mai sînt – ca pe vremea comunismului – excepţii ori situaţii izolate. Nu ştiu dacă a devenit cu adevărat o regulă „schimbul“ note de trecere contra bani. Dar este o regulă aceea de a asigura „ceva“ – un suc, un fursec, un „protocol“ – comisiilor de tot felul, inspectorilor şcolari veniţi să asiste la orele cutărui profesor care vrea să obţină un grad didactic superior ş.a.m.d. Eufemismul „protocol“ a intrat în uzul generalizat pentru a masca, de fapt, diverse forme de a influenţa/muia/încălzi orice comisie sau for care controlează ori evaluează. Şi, pe lîngă „protocolul“ de la faţa locului/din timpul controlului (care variază de la un suc şi-o cafea pînă la chiolhanul prelungit pe-nserat, cu diverse variante de gustare, gustărică şi chiolhănel), uneori la plecare se oferă inspectorului sau membrilor comisiei cu pricina cîte ceva pentru acasă, exprimat tot eufemistic: de la „un buchet de flori pentru doamna“ (de fapt, un buchet de flori plus o sacoşă dolofană) pînă la „o mică amintire, ca să vă gîndiţi la noi şi altădată“ (suvenirul variind de la produse agroalimentare locale pînă la artizanale urîte şi scumpe).Tot aşa, aproape s-a generalizat prin şcoli strîngerea de bani pentru a le face cadou cadrelor didactice de ziua lor, de Crăciun, de „Iepuraş“, de onomastică, de Mărţişor, de sfîrşitul anului şi cu orice altă ocazie. Şi nu e vorba de mici atenţii, ci de sume mărişoare, din ce în ce mai mărişoare pe măsură ce economia de piaţă şi libera concurenţă s-au instalat în România. Şi – ca să se meargă la sigur şi dom’profesor sau doamna învăţătoare să n-aibă obiecţii – cel mai bine e să fie întrebaţi dinainte ce şi-ar dori de ziua lor. Şi mereu se găseşte o mămică inimoasă care să se ocupe de tot.

Şi mai există şi obiceiul de a chema elevii (sau „anumiţi“ elevi) acasă la profesor pentru ore suplimentare. Plătite, desigur. După care brusc respectivii elevi iau note mai mari – semn că banii n-au fost daţi degeaba. Şi mai există şi obiceiul ca părinţii să vină la şcoală şi să protesteze dacă odraslele lor iau note mici la muzică, sport, desen, pentru că „le strică media“. Sau la alte materii, nu contează care şi „cît de importante“, dar care „pe copilul meu nu-l interesează, că vreau să-l dau la facultate la alt profil“. Şi mulţi profesori/directori cedează şi dau note mari tuturor, „ca să nu le stricăm media“ ori „ca să nu-i defavorizăm pe elevii noştri în competiţia cu alţii de la alte licee unde se dau note mari“.

Aşadar, eleva care spunea că profesorii „n-au avut bunul simţ să le asigure nota de trecere“ a crescut în această atmosferă. Şi alţi colegi de-ai ei la fel. Nu generalizez, nu acuz la nimereală pe toată lumea, nu spun că nu există profesori serioşi şi corecţi. Accept că s-ar putea să primesc comentarii şi mesaje de genul „după ce că li s-a tăiat din salariu şi că oricum sînt prost plătiţi, ce-aveţi cu ei dacă primesc o floare şi-un fursec“? N-am nimic personal. Constat doar, încă o dată, că elevii care dau bacul în 2010 au crescut în atmosfera aceasta de „toţi sîntem români, mai mult sau mai puţin oneşti“, de „înţelegere reciprocă“, de „îmi dai şi-ţi dau“, de „trebuie să ne ajutăm unii pe alţii“ ş.a.m.d.

O bună parte din răspunsul la întrebarea pe care toată lumea o repetă de cîteva zile („cum e posibil ca un elev din trei să pice la bac?“) se află în obiceiurile descrise mai sus. Ar trebui mai întîi să discutăm pe faţă despre toate acestea şi abia apoi să dezbatem calitatea bacalaureatului.