Despre pedagogia spaimei

Vorbeam deunăzi cu părinţii unor copii mici. Amîndoi erau iritaţi că bunicii îşi educau nepoţii în spiritul Bau-Bau-ului tradiţional ori de cîte ori voiau să-i determine să mănînce. Vă amintiţi, probabil, şi dumneavoastră, din copilărie, vechiul şi aparent benignul îndemn pedagogic: „Dacă nu papi tot, te spun/dau lui Bau-Bau!“. E drept, puţini copii au reacţionat, bănuiesc, la feerica ameninţare, de-a lungul diverselor epoci. Măcar Lupul-din-Pădure, Nenea Poliţaiul, Dulăul Grivei, Ţiganul Monel sau Mama Omida au materialitate, îi poţi vedea cu ochii tăi şi, ameninţat că le vei fi predat în regim de urgenţă, ai fi tentat, la rigoare, să îngurgitezi pasta nedefinită din farfurie, doar pentru a evita o experienţă exotică, dar Bau-Bau are, pe lîngă natura lui complet abstractă, şi ceva comic în identificarea propriu-zisă.

Şi, totuşi, doamna din cuplul amintit pornise o veritabilă cruciadă împotriva hilarului erou negativ şi, implicit, a lipsei de vocaţie paideică demonstrate de bunici. „Copilul creşte într-o lume a simbolurilor false“, argumenta ea – trebuie să recunosc, destul de convingător – „unde viaţa, la un moment dat, îşi va demonstra absenţa consistenţei. Ce se întîmplă atunci cu copilul – devenit, între timp, adolescent? Îşi pierde credinţa în tot ceea ce îl înconjoară. Vede pretutindeni măşti gata să cadă, ipocrizie şi duplicitate. Va fi tentat să nege realitatea, pentru că reperele sale morale sînt distruse. Bau-Bau constituie o mare greşeală formativă. Şi, ca să fiu sinceră pînă la capăt, pe aceeaşi linie ideologică, şi pe Moş Crăciun îl consider un impostor extrem de nociv.“ Să adaug faptul că mama în cauză este psiholog, iar, în tinereţe, a scris şi poezii.

Este foarte adevărat că ne jucăm – uneori, iresponsabil – cu imaginaţia (sănătoasă) a celor mici, manipulîndu-i într-un mod lipsit, frecvent, de fair-play (am scris eu însumi, în trecut, despre astfel de „obiceiuri“ mature, neetice pînă la urmă), dar stau şi mă întreb dacă „obiceiurile“ în chestiune reprezintă nişte deprinderi culturale, nişte comportamente dobîndite (aşa cum părea să sugereze interlocutoarea mea) ori, dimpotrivă, nişte reflexe condiţionate ale naturii umane înseşi, nişte reacţii atavice de apărare (pe care le dezvoltăm la vîrsta infantilă, pentru a le perpetua apoi – ca exerciţii pedagogice – la maturitate)? Sîntem, ca atare, în relaţia noastră ancestrală cu Bau-Bau, victimele unor construcţii strămoşeşti sau ale unor instincte de adîncime, cît se poate de fireşti? În locul unui răspuns teoretic – oricum, fără premisele exhaustivităţii – vă voi relata o întîmplare reală, petrecută în anii şaptezeci, într-un bloc comunist, proaspăt inaugurat la vremea respectivă.

Locuiam eu însumi acolo, „băiet fiind“, împreună cu părinţii şi sora mea mai mică. O bună prietenă şi vecină de-a noastră îşi aducea, cîteodată, fiul (de acelaşi leat cu soră-mea) pentru a încinge o joacă alături de amica lui preşcolară. Eu, „şcoler“ în toată regula (mai mare cu şase ani decît ei), îi priveam cu îngăduinţă adultă, exersînd indiferenţa crasă (deşi maşinuţele strălucitoare ale lui Marian – băiatul menţionat – îmi făceau şi mie încă, adesea, cu ochiul). O activitate favorită a celor doi prieteni era săritul cu putere pe podea şi chiuitul acompaniator. Deşi nici unul dintre ei nu cîntărea mai mult de douăzeci de kilograme, iar glasurile le rămăseseră (deocamdată) cristalin-puerile, trebuie să recunosc faptul că o anume bulversare se simţea în tînăra clădire de „prefabricate“, la fiecare salt în duet. Vecinul de dedesubt, un jurnalist fără familie şi cu nervii, se pare, destul de zdruncinaţi, îşi crease reflexul ca, la prima zdruncinătură, să vină val-vîrtej la uşa noastră şi să protesteze vehement, ameninţîndu-ne că ne „va da la ziar“.Părinţii au început, tot mai intens, să-i liniştească pe copii, spunîndu-le că nu e de glumit cu „nenea de la doi“. În discuţiile dintre ei însă, nu-şi ascundeau repulsia pentru natura colerică a vecinului ziarist, comentînd acid gestica şi vocabularul său. Îmi amintesc clar cum o dată, venind să-l ia pe Marian şi fiind informată despre o nouă izbucnire a individului de pe palierul inferior, prietena noastră a exclamat iritată: „Extraordinar, domnule! Ce tupeu să vii aşa la uşa omului! Ce tupeu, ce tupeu!“. A doua zi s-a întîmplat un lucru nemaivăzut. Marian şi soră-mea erau de nerecunoscut. Se jucau într-o linişte desăvîrşită, abia îndrăznind să atingă maşinuţele şi păpuşile, altădată aruncate frenetic în cele patru puncte cardinale. De cînd cu crizele de isterie ale vecinului, un matur (sau, la limită, un copil mai mare, în speţă sussemnatul, cum spuneam, deja elev „de primară“ pe atunci) trebuia să-i supravegheze, în chip necesar, pe cei doi, întrucît, mai repede decît te-ai fi aşteptat, lucrurile scăpau de sub orice control. De data aceasta, atmosfera era de-a dreptul sepulcrală, stîrnind chiar aprehensiuni (nu cumva au febră micuţii?, oare nu-i doare burtica?, nu sînt cam palizi? ş.a.m.d.).

Eu – aflat, probabil, sub poescul „impuls al perversităţii“ – m-am aplecat, într-un tîrziu, protector, deasupra jocului silenţios al celor doi şi am întrebat, cu surîs discret diabolic: „Nu vreţi să săriţi puţin aici, în centrul covorului, şi să vedeţi care dintre voi poate să strige mai tare?“. Privirile lor rotunde şi înfricoşate, ridicate spre mine într-un fel de implorare teurgică, vor supravieţui în memoria mea pentru totdeauna, ca simboluri, prin excelenţă, ale traumei sufleteşti. „Şşşt!“, a şoptit Marian cu degetul lipit strîns de buze. „Să nu facem gălăgie că vine Tupeul!“. Am rămas stupefiat. Cîtă vreme vecinul recalcitrant nu avea identitate, se plasa, pentru copii, în spaţiul purei abstracţiuni. Cînd un „nume“ – Tupeul – a fost însă deconspirat, simpla sa menţionare a răspîndit teroare. De aceea nu sînt deocamdată convins că Bau-Bau e doar o invenţie populară şi nu o teamă atavică, pe care noi, în entuziasmul nostru lingvistic, am numit-o (hilar şi benign, cum spuneam mai devreme), „eliberînd-o“ astfel din cutia Pandorei.