Europa nu mai riscă. Mai cîştigă?
- interviu cu Zaki Laidi -
Profesorul francez în ştiinţe politice Zaki Laidi a răspuns cîtorva întrebări legate de adevăruri incomode despre construcţia europeană. Profesorul analizează „aversiunea europenilor faţă de riscuri“ – economice sau de securitate –, dacă asigurările financiare sau sociale pot fi o agendă progresistă, şi dacă evitarea angajamentelor militare anulează posibilitatea UE de a fi o putere globală relevantă.
Afirmaţi că Uniunea Europeană este un actor a cărui identitate este preponderent definită de „aversiunea faţă de riscuri“. Ce înseamnă acest lucru?
O putere care are o aversiune faţă de riscuri este o putere al cărei comportament este definit şi determinat de o conştiinţă a riscurilor sistemice. În această expresie sînt cuprinse mai multe dimensiuni. Pe de o parte, cînd un astfel de actor identifică un set de ameninţări globale, tentaţia sa este de a căuta răspunsuri şi formule colective de gestiune a acestor riscuri. Există tentaţia ca numai soluţiile multilaterale să fie preferate pentru a răspunde acestora. În consecinţă, va încerca să limiteze acţiunile unilaterale, dar şi eventualii pasageri clandestini. Raţionamentul este acela că, nefiind posibil să scăpăm individual de aceste ameninţări, sîntem nevoiţi să dezvoltăm soluţii comune. Pe de altă parte, o astfel de putere este mult mai preocupată de riscurile de natură civilă decît de cele care implică angajamente militare. Există tendinţa de a respinge aprioric tot ceea ce presupune implicare militară. A treia dimensiune este dată de un comportament care tinde să privilegieze abordările moderate.
Care sînt pentru UE consecinţele geopolitice ale acestei identităţi? O slăbiciune structurală?
Aceste ingrediente formează deopotrivă o vulnerabilitate, dar şi o potenţială sursă de avantaje. Este o identitate ambivalentă. Totul depinde de natura riscurilor avute în vedere. Atunci cînd ne referim la riscuri financiare sau ecologice, această predilecţie comportamentală este un asset. Este însă o slăbiciune cînd vorbim despre politicile de securitate, cînd eşti convins că problemele lumii nu pot fi niciodată rezolvate prin forţă militară. De reţinut este că nici una dintre operaţiunile UE de pînă astăzi (codificate în jargonul comunitar drept misiuni Petersberg – misiuni umanitare, de menţinere a păcii şi misiuni de luptă, inclusiv peacemaking) nu sînt misiuni care presupun asumarea unor riscuri reale de război, de creare a păcii. Există aici şi un paradox. În timp ce Europa a dezvoltat o aversiune faţă de acţiunile militare, securitatea Europei se află în întregime în mîna Statelor Unite. Este o formă de outsourcing care limitează capacitatea UE de a fi o putere globală în adevăratul sens. Nu poţi să te numeşti o putere globală atît timp cît nu eşti garantul propriei securităţi.
Cum vedeţi comportamentul europenilor faţă de riscurile asociate pieţei?
Generic, Europa comunitară pare să fie mult mai sensibilă faţă de asumarea riscurilor de natură fiscală. Dacă îi lăsăm deoparte pe britanici, europenii tind să susţină politici care le garantează un grad sporit de protecţie, tind să fie orientaţi spre reglementarea derapajelor pieţei. Pe de altă parte, în Europa continentală există o puternică tradiţie a statului asistenţial, care în esenţă este o expresie a aversiunii faţă de riscuri. Recenta adoptare de către Congresul SUA a Legii asigurărilor medicale ne arată că americanii par să se inspire din comportamentul european, căutînd formule legislative esenţial orientate spre evitarea riscurilor. Trebuie să fim precauţi şi să nu demonizăm aparentele slăbiciuni ale modelului european, care în ultima vreme sînt percepute de alţii drept virtuţi, ca o agendă progresistă. Un plus de reglementare nu înseamnă că ne întoarcem la socialism. Climatul de teamă şi nesiguranţă indus de criza economică globală, şi care astăzi a creat o masă de sprijin public pentru adepţii reglementării, se pliază ideal pe aşteptările profunde ale europenilor continentali.
Putem să identificăm efecte ale acestei identităţi şi faţă de securitatea europeană?
Ecuaţia securităţii în Europa nu s-a schimbat aproape deloc, aşa cum ne-am fi aşteptat, odată cu încheierea Războiul Rece. Nu există o armată europeană comună şi asta pentru că nu există priorităţi comune în acest domeniu. Nu doar că nu există apetit pentru extinderea responsabilităţilor militare comunitare, dar nu există nici intenţia de a integra armatele naţionale, deşi ne aflăm în poziţia paradoxală în care avem mult mai multe forţe terestre decît Statele Unite, dar care în majoritatea lor sînt complet inutile. De ce sînt inutile? Deşi dispun de rezerve abundente, capacităţile lor operaţionale sînt extrem de limitate, în special cînd avem în vedere operaţiunile expediţionare. În plus, numărul trupelor desfăşurate în afara Europei nu depăşeşte un procent de 4%, în timp ce al SUA ajunge la 14%. Mai mult, nici un stat nu doreşte să renunţe la propria armată în numele securităţii europene. Ar renunţa Estonia la aviaţia sa militară naţională pentru a se baza pe o apărare europeană? Puţin probabil. Ne aflăm încă în situaţia în care statele naţionale sînt puternic ataşate de atributele lor suverane, în domeniul apărării şi al politicii externe, iar atît timp cît nu ne vom ajusta percepţiile, nu vom putea depăşi această realitate. Din exact aceleaşi raţiuni a eşuat în anii ’50 proiectul unei Comunităţi Europene pentru Apărare.
Zaki Laidi este profesor de relaţii internaţionale la Sciences Po, Paris. Interviul a fost realizat de jurnaliştii de la Foreign Policy România.
