Un caz de nesiguranță națională
A apărut o nouă strategie de securitate naţională, în care scrie că una dintre „vulnerabilităţi“ este presa. Într-o listă lungă de potenţiale ameninţări şi pericole la adresa ţării şi cetăţenilor săi, cineva a strecurat şi presa. Să fi citit studii academice complicate despre manipularea prin presă şi altele asemenea? Probabil, dar nu cred că asta e explicaţia apariţiei mass-media ca sursă de pericol.
E greu de găsit, de altfel, vreo explicaţie logică a acestei năzbîtii. Dar – cu voie sau fără voie – cine a avut ideea includerii presei printre „vulnerabilităţi“ a dat un os de ros, timp de mai multe zile, jurnaliştilor şi comentatorilor. Care, desigur, cu o îngrijorare sinceră faţă de propria breaslă sau doar găsind un bun pretext de a mai trage cîte-o rafală spre cabinetele puterii, au dat glas indignării în cuvinte mari şi tari: „se reintroduce cenzura“, „ziarele vor putea fi desfiinţate“ etc. etc. Într-o ţară mai aşezată, o năzbîtie ca asta ar fi fost tratată cel mult cu o ironie. La noi, se pare, sentimentul cetăţii asediate e mai puternic decît ne place să credem şi e localizat mai ales la (unii) editorialişti şi comentatori, iar strigătul „săriţi, mă omoară vampirul!“ ne e veşnic la îndemînă.
Nu spun că năzbîtia n-ar fi trebuit comentată, ci doar că – aşa cum prea adesea se întîmplă – nu vedem pădurea din cauza vreunui tufiş prăpădit, în care cel mult ne putem agăţa nădragii, nicidecum să ne pierdem în străfundurile sale. Acordînd atîta atenţie nefericitului paragraf în care presa era desemnată drept „vulnerabilitate“, spaţiul nostru public a ratat ocazia de a dezbate cu adevărat chestiunile importante privind securitatea naţională. Amestecul de băşcălie şi panică ne-a împiedicat să vorbim serios despre lucruri serioase. De exemplu, despre îmbătrînirea populaţiei. Sau despre imigranţii din România (deocamdată prea puţini, în următorii ani însă se vor înmulţi) şi dacă sîntem pregătiţi să-i acceptăm. Sau despre relaţiile cu Rusia. Sau despre rolul/locul nostru în UE, acum şi în viitor. Sau mai ştiu eu despre ce. Sigur, sînt subiecte care nu fac audienţă, ştiu. Dar sînt subiecte de mare interes public şi cred că ar trebui să ne punem serios problema acestei atitudini stranii a opiniei publice: subiectele de interes public par să nu intereseze. Faptul că, din cauza îmbătrînirii populaţiei, s-ar putea să trăim mai prost şi să nu mai avem bani de pensii ori faptul că peste 3-4 ani s-ar putea să avem cîteva sute de mii de imigranţi pentru care nu sîntem pregătiţi (legislativ, administrativ, cultural, uman) sînt subiecte „plicticoase“, nu fac rating. E greu de lămurit aici şi acum de ce stau lucrurile aşa, dar cred că unul dintre motive îl reprezintă tocmai tendinţa presei „mainstream“ de a se repezi la năzbîtii precum aceasta cu „vulnerabilitatea“, trecînd în schimb cu vederea chestiuni cu adevărat arzătoare. În fruntea acestui fel de a face din ţînţar armăsar se plasează, desigur, televiziunile, mai ales cele autointitulate „de ştiri“. În ziua şedinţei CSAT, care a discutat strategia, la Realitatea TV a apărut pe ecran ditamai dunga galbenă cu „Breaking News“, urmată de altă dungă galbenă pe care scria „Presa, considerată vulnerabilitate“. Lasă că nu se înţelegea nimic din cauza „stilului“ eliptic, dar ce-i atît de „zdrobitor“ (dacă mi se permite această traducere pentru breaking) şi de urgent în asta, încît să explodeze mămăliga pe ecran?
De altfel, această reacţie faţă de strategia cu pricina se înscrie într-un fenomen mai larg: lipsa de interes a televiziunilor pentru subiectele/emisiunile/ştirile internaţionale. Dă globalizarea peste noi, iar noi nu vrem să ne uităm dincolo de vîrfurile propriilor pantofi. Trăim cu sentimentul arhaic că nu trebuie să ne intereseze prea mult ce e dincolo de ţărişoara noastră, că noi sîntem cu ale noastre şi „ei“, străinii, cu ale lor. Nu e acesta un caz de nesiguranţă naţională?
