Riscanta autonomie a politicului

Eram încă în Germania cînd se desfăşura, în Bundesversammlung (Adunarea Federală), dezbaterea cu privire la noul preşedinte al ţării. Horst Köhler demisionase pe neaşteptate şi era nevoie de un înlocuitor. Principalii candidaţi erau Christian Wulff şi Joachim Gauck. Cel dintîi era propus de coaliţia aflată la guvernare (Uniunea Creştin Democrată + Partidul Liber Democrat) şi susţinut de cancelar (Angela Merkel), celălalt era soluţia comună a Partidului Social Democrat şi a „Verzilor“. „Algoritmul politic“ şi calculele electorale îl favorizau net pe Wulff, dar Gauck se dovedea un contracandidat redutabil, asumat cu mare simpatie de populaţie şi de mass-media. Din punctul meu de vedere, omul potrivit era Gauck. Dar am pariat, de la bun început, pe victoria lui Wulff, conştient că sfera politicului s-a configurat (nu numai în Germania) în aşa fel, încît cîştigătorii nu se mai decid în funcţie de calitatea personală a candidaţilor; ei se aleg, mai curînd, la capătul unor negocieri de culise, dictate de interese de partid. Rezultatul final mi-a dat dreptate: noul preşedinte al Germaniei este Christian Wulff.

Christian Wulff este un politician de carieră. Ultima lui funcţie publică a fost aceea de prim-ministru al Saxoniei Inferioare. Nu de mult, s-a profilat, pe scena politică, drept posibil înlocuitor al dnei Merkel, postură pe care a respins-o cuminte, declarînd că nu e încă pregătit pentru înaltul oficiu de cancelar. Iată-l însă gata să accepte preşedinţia statului. Atît cît mi-am putut da seama, este un om decent şi tenace, fără relief pronunţat, bun soldat de partid, inteligent, acomodant, arătos.Joachim Gauck face parte dintr-o cu totul altă specie: nu e membru de partid, n-are „experienţă politică“, dar are o biografie. A fost pastor în Germania de Est, a făcut rezistenţă împotriva regimului comunist şi a fost vreme de zece ani (1990-2000) însărcinat federal pentru cercetarea arhivelor STASI (cam ceea ce a vrut să fie la noi CNSAS). Iniţiator şi preşedinte al unei „Asociaţii împotriva Uitării, pentru Democraţie“, conferenţiar convingător, personalitate puternică, neconvenţional, carismatic, de o ireductibilă rigoare cînd e vorba de crimele dictaturii marxist-leniniste, Joachim Gauck ar fi fost o inteligentă soluţie simbolică pentru Germania de după reunificare. L-au susţinut, de altfel, şi cei mai consistenţi reprezentanţi ai partidului de guvernămînt (deşi aveau alt candidat oficial): Richard von Weizsäcker, Kurt Biedenkopf, Roman Herzog. Nu l-au susţinut – era inevitabil – politicienii stîngii radicale. I s-a reproşat că e prea bătrîn (70 de ani), într-o ţară în care Theodor Heuss şi Gustav Heinemann au părăsit palatul prezidenţial la 75 de ani, iar Adenauer a fost cancelar pînă la 87 de ani. I s-a reproşat că nu are „expertiză“ politică (aceea formă de expertiză care dezvoltă virtutea compromisului pînă la dezosare) şi că şoferul care îl conducea la o întîlnire publică a lovit un biciclist. A pierdut.

Ce nu a contat în alegerea noului preşedinte (căruia, de altfel, îi urăm succes şi căruia nu-i refuzăm, din principiu, o posibilă performanţă viitoare)? Nu a contat vocea publică, opinia generală. Preşedintele fiind ales de Adunarea Federală, simpatia cetăţenilor nu intră în joc drept criteriu de eligibilitate. Nu a contat adeziunea masivă a mediilor care, într-o ţară normală, exprimă, totuşi, opţiunea unei semnificative majorităţi. Nu a contat înzestrarea personală a candidaţilor, strălucirea lor persuasivă, angajamentul lor de o viaţă în serviciul unor valori esenţiale, independenţa lor politică, puterea lor de reprezentare. Au învins „pragmatismul“ de cabinet, complicităţile de grup, jocurile de putere, procentele, statistica, abilitatea de conjunctură. În cazul Germaniei, întrucît ambii candidaţi se situează de la un anumit nivel în sus, rezultatul nu e dramatic, nu pune în pericol imaginea ţării şi nici stabilitatea ei. În ţări mai puţin aşezate, înclinarea balanţei spre criteriile politicianismului strict poate fi catastrofală. În orice caz, mai peste tot, avem dovada instalării unei riscante autonomii a politicului. Dansul puterii are altă melodie şi alte ritmuri decît cele care guvernează populaţia reală, decît cele care întruchipează ţara, în înţelesul ei simplu şi direct. O mînă de oameni trăiesc într-un univers separat, cu propriile lui legi, exigenţe şi strategii, fără nici o legătură cu malaxorul vieţii cotidiene a celor guvernaţi. O mînă de oameni „ştiu“ mai bine ce ne trebuie şi fac ce li se pare necesar înăuntrul micii lor comunităţi. Şi asta indiferent ce culoare politică au. În aerul rarefiat al puterii, culorile se şterg. Totul e omogen, „armonios“, „coerent“, „îndreptăţit“, „înţelept“ şi surd. Cei „din afară“ devin simpli spectatori ai unei coreografii abstracte, încetinite, ca mersul în vid pe o altă planetă.