Gambrinus-ul lui Caragiale
De numele lui „nenea Iancu“ din Haimanale, cel care nu a fost primit în Academie imputîndu-i-se „calomnierea valorilor naţionale“, dar care, şi azi, ne face să rîdem cu lacrimi, fiindcă, după mai bine de un veac, ne recunoaştem, doar cu alte haine, dar la fel de „imparţiali“, în personajele sale, este legat numele Berăriei Gambrinus, cîndva mai celebră decît Caru’ cu Bere. Unde se găsea Gambrinus-ul lui Caragiale? Pînă spre anii ’40, pe locul blocului cu turn şi ceas din colţul Căii Victoriei cu Cîmpineanu fusese imobilul Török-Fialkowski, iar pe locul următorului bloc, coborînd spre Cişmigiu, casa Mandy. În zorii veacului XX, Caragiale ţinea în Piaţa Teatrului, în casa Fialkowski, Berăria Cooperativă (această firmă se vede clar în filmul Mofturi 1900 al lui Jean Georgescu, dar de ea vorbeşte chiar scriitorul în schiţa Mici economii... publicată în 1900). În toamna anului 1901, Caragiale îşi încheia afacerile păguboase cu Berăria Cooperativă şi trecea alături, în casa Mandy, luînd în locaţie Berăria Gambrinus. Aceasta fusese înfiinţată înainte de 1900 în strada Cîmpineanu nr. 4, la parterul casei lui Franz Mandy, fotograful Curţii Regale (care-şi avertiza clienţii că este atît de ocupat încît „comande ulterioare vor fi executate chiar după mai mulţi ani“). Casa lui Mandy se găsea peste drum de intrarea în Loja Regală a vechiului Teatru Naţional (azi Hotel Novotel).
La Gambrinus, de multe ori, Caragiale, cu şorţul alb legat peste mijloc, îşi servea chiar el clienţii, ca să-i poată tachina cu umorul său sarcastic. Musafirii Gambrinus-ului erau gazetarii de la Universul şi Adevărul, plecaţi la vînătoare de ştiri şi cancanuri, actorii de la Naţional sărbătorind vreo premieră, unii scriitori – un mediu numai bun pentru „nenea Iancu“. Berăria Cooperativă şi Gambrinus nu sînt singurele experienţe în materie de cîrciumi şi berării ale lui Caragiale, ci, se pare, ultimele. Cu diverşi asociaţi sau pe cont propriu, Caragiale mai deschisese: în 1893 – Berăria Mihalcea şi Caragiale, pe Gabroveni (în combinaţie cu consilierul municipal Mihalcea), în 1894 – Berăria Academică BENE BIBENDI, pe Şelari, iar în 1895, sfătuit poate de prietenul său Dobrogeanu-Gherea, care ţinea restaurantul din Gara Ploieşti, îl găsim asociat la restaurantul gării din Buzău. Vedem, deci, contrar multor păreri, că nu Caragiale este cel care a infiinţat Gambrinus-ul; scriitorul nu a fost nici proprietarul, nici măcar naşul de botez al berăriei, dar este cel care i-a creat celebritatea prin schiţele sale. Gambrinus exista încă din 1897, cînd Caragiale era doar client al berăriei şi scria schiţa Groaznica sinucidere din Strada Fidelităţii, publicată în Epoca literară pe care o conducea (suplimentul gazetei Epoca a fruntaşului conservator Nicu Filipescu). Scriitorul îşi plasează personajele „dinaintea berăriei Gambrinus“, „către fotografia Mandy“ (celebrul studio fotografic era vecin în clădire cu berăria).
În 1905 scriitorul se stabileşte în Germania. Gambrinus, deja berărie cu faimă, a trecut prin mai multe mîini, încîntîndu-şi clienţii, tot din lumea teatrului şi a scrisului, o vreme cu bucătărie românească şi tarafuri celebre, mai apoi, cu bucătărie internaţională şi muzică de jazz. Berăria a mai funcţionat aici pînă la sfîrşitul anilor ’30, cînd au fost dărîmate întîi imobilul Fialkowski, apoi casa Mandy, sediul Gambrinus-ului făcînd loc celor două blocuri.
La începutul anilor ’40, Gambrinus este redeschis în Bulevardul Elisabeta, pe colţ cu strada Brezoianu, în Palace Hotel (denumit apoi Hotel Cişmigiu), înlocuind o franzelărie a fabricii „Otto Gagel“, şi ea furnizoare a Casei Regale. Hotelul fusese ridicat în anii 1911-1912 pe un teren pe care încă din 1874 dădea reprezentaţii Circul Sidoli. În 1911, locul aparţinea încă blănarului Sigmund Prager (acelaşi care, cumpărînd casa Văcărescu-Bellu din capul străzii Franceze, a dărîmat-o şi a reconstruit-o). După demolare, Circul Sidoli s-a mutat lîngă Dîmboviţa, în perimetrul străzilor Brutus şi Sapienţei (din nou ne amintim de Caragiale!).
Arhitectul a fost Arghir Culina, căruia i se datorează şi proiectarea hotelurilor Capitol (fost Louvre), Negoiu (fost Stănescu), Union, Ambasador, dar şi alte edificii din Bucureşti. Gambrinus-ul renăscut a funcţionat aici şi după naţionalizare, pînă în anii ’90. A fost, poate, singurul restaurant bucureştean căruia regimul comunist i-a păstrat numele.
După ce camerele fostului hotel fuseseră transformate în cămin studenţesc, în urmă cu cîţiva ani, proprietarii de drept au recăpătat în justiţie clădirea, iar în 2004 au vîndut-o firmei spaniole Hercesa, care s-a angajat să o repare...
În şase ani nu s-a întîmplat nimic, imobilul a ajuns o ruină sinistră, evitată pînă şi de cei fără adăpost. Pe pereţii scorojiţi şi pe geamurile pe jumătate sparte, sînt lipite, unele peste altele, generaţii de afişe jerpelite.
Asemeni Gambrinus-ului, care ocupa zona de colţ a fostului hotel pe latura din bulevard, Restaurantul Cişmigiu, în care mulţi ani a cîntat Aurelian Andreescu, şi Cinematograful Bulevard, la filmele căruia acum treizeci de ani nu mai prindeai bilete, au încăperile distruse şi geamurile sparte.
Alături de Gambrinus, peste Brezoianu, altă clădire monumentală, abandonată şi ea, construită în 1884-1885 – fostul Hotel Astoria (nici o legătură cu cel din zona gării), în care era Cofetăria Cişmigiu.
Aici îşi aducea în 1885 Caragiale articolele la gazeta liberală Voinţa naţională la care colabora (din nou Caragiale, oscilînd şi el „imparţial“ între conservatori şi liberali!).
Drumul Gambrinus-ului împletindu-se în timp şi spaţiu cu paşii lui Caragiale... Acum cercul s-a închis... Două clădiri pustiite amintind de începuturile Bulevardului, legate invizibil între ele de numele lui Caragiale...
Recent am citit că Hercesa a împrumutat 10 milioane de euro de la bănci pentru renovarea Hotelului Cişmigiu, că lucrările începuseră în anul trecut, dar s-au poticnit în nişte autorizaţii de construcţie... Ce trist, legendarul Gambrinus, ucis a doua oară sub ochii celor două Primării de pe bulevard!
Dl Andrei Pippidi îşi va relua rubrica săptămîna viitoare.
