Perplexităţi, amărăciuni, nelinişti
Mă aşteptam ca articolul meu despre România lui Dan Diaconescu să stîrnească iritarea „adepţilor“. Am constatat însă, cu inevitabilă stupoare, că iritarea – sau măcar comentariul critic – au atins cercuri mai largi şi mai pretenţioase. Oameni care scriu bine, dispun de certe referinţe culturale şi sînt capabili de judecată articulată manifestă, brusc, o fină înţelegere a fenomenului OTV şi pun în joc relativisme înţelepte, paralogisme înşelătoare, analize sociologice acute, de natură să contribuie la o percepţie „nuanţată“ a lucrurilor. Dan Diaconescu este socotit „un afacerist de geniu“, un „personaj genial şi fascinant“, „magnific“ „deschis către societatea românească“. Şi asta „fără cea mai mică urmă de sarcasm“. Emisiunile OTV „fac lumea să fie preocupată de probleme sociale“, iar amfitrionul lor se distinge prin „discreţia“ sa dinaintea interlocutorilor. Pînă şi amicul Cioroianu, în dilematica noastră gazetă, răscoleşte tomberonul, căutînd ceva cît de cît comestibil. E impresionat de „amabilitatea“ lui Dan Diaconescu, un adevărat „campion al mass-media româneşti“. O cititoare mă ceartă că mă leg de OTV, dar nu zic nici pîs despre o publicaţie de genul Click, editată de acelaşi trust care tipăreşte şi Dilema veche. Păi nu zic. Nu pot să zic tot timpul – tot. Sau tot ce vor alţii să zic. Iar ziarul Click nu invită Guvernul să se pronunţe în paginile sale şi nici nu vrea să se transforme în partid politic. În plus, ea se răsfoieşte frugal, în metrou, în vreo sală de aşteptare sau la closet, în vreme ce OTV îşi ţine spectatorii în priză ore lungi, seară de seară.
Altcineva, fire obiectivă, e de părere că postul DD e oglinda fidelă a nevoilor populare. Asta se cere, asta trebuie să livrăm. Un tractorist obosit nu vine acasă la sfîrşitul zilei, dornic să se uite la TVR Cultural sau la National Geographic. Vrea OTV. Personal, am mari îndoieli că tractoristul cu pricina se grăbeşte să-şi odihnească oasele adormind, la miezul nopţii, cu ochii pe Elodia. Pe de altă parte, dacă transformăm în criteriu epuizarea zilnică a truditorului agrar, atunci nu mai avem nevoie, în spaţiul public, de mare lucru: cu o cîrciumă şi un tabloid satisfacem toate necesităţile. A se slăbi cu Shakespeare, cu Mozart sau cu Ion Andreescu. Să ne transformăm cu toţii într-un popor de tractorişti obosiţi. (Trec peste faptul că nu cred în abrutizarea ireversibilă a „celor mulţi“, incapabili, chipurile, să se bucure de ceea ce depăşeşte nivelul inferior al gustului).
O categorie aparte de cititori pune între paranteze substanţa propriu-zisă a articolului meu, pentru a focaliza asupra ultimului paragraf, în care e vorba de Traian Băsescu. Aşa face, de pildă, dl dr. Mihail Stanciu, a cărui scrisoare poate fi citită în numărul de azi al revistei. Domnia Sa îmi face onoarea de a se recomanda ca „admirator“ al meu, dar unul „îndurerat“, pentru că nu mă aliniez părerilor d-sale. De vreme ce, totuşi, mă admiră, dl dr. trebuie să fi citit numeroasele mele texte în care mă plîng de calitatea presei autohtone. Trebuie să fi citit, de asemenea, textele în care îi recunosc anumite calităţi preşedintelui ţării (de pildă cel în care explicam de ce l-am votat şi a doua oară, calificîndu-mă astfel, pentru băsescofobi, drept vîndut şi lingău). Mi-am permis, e drept, să socotesc clasificarea presei – la nivel de CSAT – printre „vulnerabilităţile“ patriei drept o „gafă“, avînd ca rezultat antagonizarea contraproductivă a unei instituţii şi aşa suficient de „pornită“. Mi-am permis, de asemenea, să am unele rezerve faţă de anumite gesturi ale dlui Băsescu. Dar dl dr. vrea un amor necondiţionat. Ca orice îndrăgostit, crede: 1) că iubitul lui nu poate greşi, 2) că dacă greşeşte e fie neesenţial, fie din cauza altora, sau 3) că şi dacă greşeşte cu adevărat, greşelile celorlalţi sînt mai grave. Ergo: dl Băsescu e infailibil. Cine îi vede scăderile e „partizan“, „mercenar“, solidar cu de-alde Tănase şi Dinescu. Nu înţeleg, dle doctor, de ce opiniile mele sînt partizane şi ale d-voastră obiective. Nu înţeleg uşurinţa cu care îmi atribuiţi motivaţii impure (de vreme ce sînt în barca „băieţilor răi“), nu înţeleg de ce îmi refuzaţi dreptul de a judeca aşa cum cred de cuviinţă, fără idolatrie, prestaţia unui politician, oricare ar fi el. N-am menajat pe nimeni, din nici o tabără, cînd am avut ceva de obiectat. Şi n-o s-o fac nici de acum înainte, cu riscul de a-mi îndurera admiratorii mai angajaţi decît mine. Admiraţia cuiva care mă apreciază strict în măsura în care îi confirm ataşamentele politice nu mă flatează peste măsură.
