Bre... Nea Şexpire...
Nu departe de centrul Clujului, la vreo două sute de metri în spatele feselor rubensiene ale legendarului cal pe care şade Mihai Viteazul, se înalţă semeaţă „Hala Agro-alimentară“. De ceva vreme, pe această mîndră ctitorie a Epocii de Aur, s-a întins un gigantic cearşaf publicitar al unei agenţii de turism, care te îmbie să-ţi petreci concediul în Turcia. În inima urbei unde se glorifică identitatea maternă de la Râm şi cea paternă de la Viena, sau, mă rog, invers, tronează suveran un anunţ publicitar, definitoriu pentru entuziasmul patriotic al acestor plaiuri încărcate de istorie: „Baiazide, venim să te cucerim!“.
În opera Poetului Nepereche, bietul Baiazid a luat-o rău pe cocoaşă după ce s-a trezit să-l întrebe, ca proasta-n tîrg, pe unul dintre vitejii noştri voievozi: „Tu eşti Mircea?“. Acum, ştiind că, odată intrată în oase, frica nu mai iese în veci, cîţiva compatrioţi mai creativi se stropşesc de la altitudinea istorică a poporului nostru de învingători, băgînd spaima în turcime. Şi uite-aşa, cu conştiinţa proaspătă a faptului că i-am făcut surcele pe otomanii care speriau Europa, mergem la Stambul şi prin staţiunile turceşti, defilînd ca-n colonii, aşa cum ne place nouă de secole. Adică stăpîni pe situaţie. Turcia devine, în mintea melteanului creativ, un soi de „la ţară“, unde se retrage la odihnă românul etern învingător. Dar asta nu e singura imagine care bîntuie imaginaţia unora dintre redutabilii noştri creatori de publicitate.
Într-o reclamă cu potenţial de definire implicită a esenţei daco-romane, Cornel, un june fraier, merge la un vecin mai şmecher, nea Aurel, cu ploconul. Junele zice aşa: „… iar m-a lăsat aştia pă beznă“. Şi-i cere şmecherului ajutorul pentru remedierea situaţiei, neuitînd să-i dea dreptul, un pet cu o băutură indescriptibilă, mîndru autointitulată „vin“. Şmecherul zice că o să vadă ce poate face şi, după ce-l expediază pe june, dă telefon unui alt şmecher, rugîndu-l să-i taie junelui şi apa. Înţelegeţi subtilitatea gîndului. Adică junele o să fie nevoit să vină spăşit, încă o dată, să mai aducă minunatul plocon. Dar apogeul creativităţii publicitare în redarea esenţelor antropologice naţionale e seria de reclame la o altă băutură cu aspiraţii de vin. În seria asta, românul e trecut prin nişte umilinţe clasic româneşti. Adică funcţionarul acru, care găseşte hibe suprarealiste la un dosar banal, şi asistenta medicală fascistoidă, care ia şpagă cu licitaţie într-un salon de spital. Mesajul e limpede, ca mintea spălată de chimismele rubinii ale băuturii care stă la baza acestor momente de creaţie naţională. Treci peste rahaturile astea ale vieţii de zi cu zi, băgînd în tine băuturica izbăvitoare care te ajută să depăşeşti orice. Ignoră toate prostiile din alte spoturi, ale unor campanii sociale, că oricum nu se rezolvă nimic. În plus, alea nici n-au haz. Umilinţa şi mîrlănia sînt definitive şi clasic româneşti. Eşti penibil dacă te pui de-a curmezişul. Cine pana mea te crezi? Bagă în tine un pet de-ăsta cu esenţa uitării, şi-o să constaţi că lumea se vede altfel.
În descendenţa celebrelor reclame cu Dorel, la care românul rîde şi zice că sînt exact ca-n viaţă, se aştern cuminţi alte şi alte creaţii nemuritoare. Toate au ca soclu neam-prostia pe care se edifică, cică, statuia unui construct ironic atît de deştept, încît împuşcă toţi iepurii dintr-un foc. Adică o strategie de comunicare ce denunţă subtil mîrlănia, dar vinde şi produsul. O împîrţoşare educativ-patriotică, un proces moral-cetăţenesc şi o critică ’telectuală cu buzele ţuguiate sînt la fel de ridicole ca şi pretenţiile ironic ştiutoare ale creaţiilor publicitare mai sus pomenite. O dispută în termenii ăştia nu duce la cine ştie ce rezultat. La urma urmei, trăim într-o lume liberă, fiecare dintre noi avînd dreptul de a se da mare, de a face pe nebunul, pe deşteptul sau pe prostul. Iar cîtă vreme e vorba de creaţie, cine are tupeul să vină şi să facă judecăţi morale? Şi fără să am cea mai mică intenţie de a strîmba din nas, sau de a face pe avocatul vreunei baricade puriste, nu fac decît să sesisez faptul că jocul complice cu prostul gust, cu mîrlănia, cu ticăloşia şi cu prostia răutăcioasă are toate şansele de a deveni curent de opinie. Sau, mă rog, pe romgleză, trend. Şi, pînă la urmă, instituţie şi şcoală. Cu riscul de a fi considerat drept întîrziat de dreapta, amintesc doar celebra teorie care spune că vremurile sînt normale, cît timp masele (scuzaţi!) încearcă să imite moravurile de gîndire şi de comportament ale elitelor. Cînd elitele imită şi joacă masa, e semn de mare deranj.
Altminteri, e loc sub soare pentru toată lumea şi pentru toate ideile. Prin urmare, ce-o fi dacă ‘om vedea mari anunţuri publicitare care ne trimit spre Anglia, Franţa, Austria, Spania, Japonia, Australia, Germania, Italia, împachetaţi în umorul neaoş al hîtrelor noastre terase de cartier? „Bre, Nea Şexpire, venim ca o furtună! Ţineţi cocoşul galic în curte, cîtă vreme sîntem pe uliţa voastră! Nea Moţarte, venim să-ţi arătăm cum vine treaba cu vioara! Voi cu Armada, noi cu armata făcută la diribau! Samurailor, nici Vîntul Divin nu vă mai scapă! Cangurilor, puneţi fermoar la marsupiu, că sosim! Nea Adolfe, ’ţi-ar mustăcioara aia a lu’ matale! Traiane, ai luat tu de la ai noştri, ’luăm şi noi de la ai tăi!“ Toate astea, în cadrul unei necesare şi, mai ales, subtile campanii de a restaura drepturile omului simplu şi curat.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
