Printre notele mele

● În acea zi din vara anului 1826, Stendhal stătea pe bancă, la umbră, în grădina liniştită a mănăstirii, delectîndu-se leneş cu privirea lacului Albano. Lent, ca într-o reverie, a început să scrie – cu vîrful bastonului de care, de cîţiva ani nu se mai despărţea – litere în praful aleii. Păreau fără sens: VKAPARMGMGAPABMDCGA. A zîmbit privind cum literele acestea nu se pot regăsi într-un cuvînt. Sînt prea multe şi prea dezordonate. Literele acestea sînt, de fapt, iniţialele fostelor sale iubite: Virginie Kubly, Angela Pietragrua, Adèle Rebuffel, Mélanie Guilbert, Mina de Griesheim, Alexandrine Petit, Angeline Bereyter (que je n’ai jamais aimée – după cum va scrie în memorialistica sa), Métilde Dembowski. Apoi Clémentine, Giula şi doamna Azur – femei al căror nume întreg nu şi-l mai amintea... 

În filmul Dolce far niente al prietenului Nae Caranfil, există o secvenţă cumva similară. Pe o plajă, Henri Beyle – un scriitor complet necunoscut, dar cu mare ambiţie literară – scrie iniţialele unor cuvinte pe care o femeie căreia îi face curte i le dictează într-o transă veselă şi iese STENDHAL. Va fi pseudonimul literar. Scena este, fireşte, o dezvoltare fictivă a amănuntului real petrecut în curtea mănăstirii. Îmi place ideea de a petrece un ceas de melancolie scriind iniţiale. Iese o formulă cu totul încriptată pentru oricine. Iese forma grafică a intimităţii totale. E ca şi cum vezi cu ochii tăi formula alchimică a trăirilor autentice pe care destinul sau doar imaginaţia ta ţi le-a livrat spre trăire. 

● În zorii secolului al XX-lea, cînd nimeni nu vorbea despre „globalizare“ sau „mondializare“ – cred că aceste cuvinte nici nu se inventaseră –, muzica de operă devenea fenomen planetar. Vectorul, cum am zice astăzi, era unul singur, perfect identificabil: vocea napoletanului Errico Caruso, asumat de întreaga Italie ca Enrico Caruso. Ascult astăzi, la un secol distanţă, înregistrările lui şi mă minunez. Nu cunosc nici o altă voce capabilă să disloce emoţii masive din magma liniştită a sufletului meu, aşa cum o face această voce venită de atît de departe şi care merge atît de adînc. Majoritatea înregistrărilor sale sînt acompaniate doar cu pian pentru că, la acea vreme, tehnica captării mulţumitoare a sunetului unei orchestre era aproximativă, iar discul fîşîie, pocneşte şi hîrîie. Se aude înfundat, cumva dezacordat, un pian la care acompaniatorul cîntă apăsat, tare – e limpede că aşa a cerut inginerul de sunet, ca să se audă bine. Şi totuşi, ambianţa e caldă, intimă, seducătoare. Totuşi, acest pian răstit trimite spre noi sunete frumoase. Sau poate aşa par pentru că susţin vocea aceea. Pardon, am vrut să spun Vocea aceea… Ca interpret muzical, nimeni nu a fost înaintea lui. A fost primul „star“ mondial, după criteriile noastre. A făcut milioane de dolari vînzînd discuri într-o vreme în care milionul de dolari era aproape intangibil. A cîntat din America de Sud pînă în Rusia, a cucerit tot ce se putea cuceri atunci – La Scala, mai ales – şi s-a stabilit, în final, la New York, unde era tratat ca un zeu. Cu vocea lui, pentru prima oară în istorie, un disc s-a vîndut într-un milion de exemplare – discul cu „Vesti la giuba“ (cunoscuta arie din Paiaţe), din 1907. Era, fireşte, disc de gramofon. Caruso a rămas, pînă azi, tenorul absolut. Vocea sa plină de nuanţe, puternică emoţional şi divin timbrată, cu care ştia să facă orice, nu mergea prea sus. De pildă, faimosul „do“ cerut în arii precum „Ah! mes amis, quel jour de fête“ din Fiica regimentului de Donizetti, nota care identifică performanţa absolută în materie de notă acută la tenori, nu îi era la îndemînă. O făcea cu eforturi în anii tinereţii şi apoi nu o mai făcea deloc. Björling, Kraus şi, evident, Pavarotti, tenorul care merită numele de „regele do-ului“, uimeau cu uşurinţa cu care puteau emite un asemenea „do“ clar, rotund, cu substanţă solară în el. Nici Domingo nu are „do“. Circulă, în lumea operei, o glumă rea despre marele cîntăreţ. Doi melomani discută: „L-am văzut ieri pe tenorul Mingo“, spune unul. „Ai greşit, îl cheamă Domingo. De ce nu spui Do la începutul numelui său?“ a replicat celălalt, la care replica primului vine imediat: „Pentru că nu-l are“. Asta este cu adevărat special în materie de voci: nu e neapărată nevoie să poţi să urci vocea pe cele mai înalte vîrfuri ca să fii un mare cîntăreţ.  

● La începutul romanului Lupul de stepă, găsim personajul principal fascinat de o frază a lui Novalis, pe care tocmai o descoperise: „Majoritatea oamenilor nu vor să înoate înainte de a şti să facă acest lucru“.