EDITORIALE ȘI OPINII

Deşi ne place să-l vedem în opoziţie cu noi, Marean face parte din substanţa noastră. Pe el proiectăm tot ce nu ne iese, în cîrca lui punem invazia derizoriului, pe seama lui plasăm insurecţia universală a imposturii. Dar esenţa lui Marean e tocmai degradarea noastră.

În urmă cu cîteva zile, la Wimbledon, s-a întîmplat un fenomen care merită atenţie. Doi jucători, aţi auzit deja poate, s-au hotărît parcă să nu-şi mai încheie niciodată partida, să profite de faptul că regulamentul acestui turneu al turneelor nu prevede tie-break în setul decisiv (adică, un fel de taie-funia, inventat în aceeaşi limbă în care s-a născut şi vorba time is money).

Gheata, de un galben elegant şi cu crampoane antiderapante, a centrului înaintaş, mîngîia mingea, cînd şi cînd, – aceasta simţindu-se, însă, frustrată că nu o mîngîie manual. ...

Pe noi ne-au iubit foarte mult vecinii, toţi vecinii, se pare... N-a trebuit să ne apărăm că ne apărau ei. Cum ne ocupau unii, cum săreau ceilalţi să ne elibereze – şi, mă rog, să ne ocupe ei. Aşa că nu a trebuit să facem mare lucru ca să supravieţuim aici, în acest colţ de lume – ne-au apărat vecinii. Nici armată nu prea avem... Oricum nu ne-ar folosi la mare lucru!

Ideea că pensia este un drept cîştigat care nu poate fi scăzut este o aberaţie atît din punct de vedere logic, cît şi practic. Argumentul celor care consideră nivelul pensiei un drept cîştigat spune că pensionarul a plătit acei bani de-a lungul vieţii şi acum şi-i ia înapoi. Este o opinie larg răspîndită, dar e falsă.

Un biolog, mare specialist în furnici, spune, la începutul conferinţei sale, că e mai greu să ne închipuim planeta fără furnici, decît fără oameni.

Întîlnirile pe-nserat ale PD-L au devenit un fel de ritual, iar Snagovul tinde să se transforme într-un fel de loc de hagialîc al politichiei guvernamentale. Presa – biata de ea – stă cu ochii cît cepele pe praful lăsat în urmă de maşinile care trec în trombă spre locul unde, odinioară, Ceauşescu se întîlnea cu Yasser Arafat sau cu liderii ţărilor frăţeşti.

„Fugi dom’le d’aici, cioban cu Internet, de unde ai mai scos-o şi p’asta, ai scris în glumă textul, este? Evident că Ministerul e de vină, că nu le-a spus.“

În secolul al XVI-lea, alchimistul Paracelsus a inventat o formulă de creare a unei fiinţe vii, care presupunea, printre altele, inseminarea unei cantităţi de spermă într-un venter equinus (la bază această expresie înseamnă „balegă de cal“, dar în latină venter înseamnă uter sau abdomen).

Imediat după 1990, a început în România voga jurnalelor şi a memorialisticii. Pe de o parte, era nevoia de mărturisire. Oamenii, care trăiseră comunismul (de la început perceput drept un timp extraordinar) într-un fel pe care îl credeau exemplar, vroiau acum să povestească.

Se lasă noaptea peste oraşul înmiresmat de caprifoliu şi oamenii încep să iasă din casele în care i-a închis arşiţa de peste zi. O plimbare prin zona Rahova-Ferentari ne face să regăsim atmosfera Orientului de altădată. Pe străzi ca Gladiolelor sau Justiţiei se stă la taclale pe întuneric.

Georgică şi-a făcut stînă la marginea satului. Are acolo un teren luat în arendă. Unii spun că locul e chiar în teritoriul viran al localităţii şi că n-ar fi chiar în regulă. Primarul s-a arătat şi el îngrijorat de înfiinţarea unei stîne de vaci aşa aproape de casele oamenilor.

Stimate domnule documentarist-şef, azi fiind 16 iunie – zi sfîntă în calendarul literaturii mondiale, ziua lui Leopold Bloom din Ulysse-le joyceian – un gînd tainic, nu pe măsura enigmelor de acolo, mă îndeamnă să vă trimit, spre păstrare în fişele dvs., acest text din urmă cu 51 de ani.

Vuvuzela (sau vuvuzeaua, în varianta românizată) să fie de vină pentru surprizele de la Cupa Mondială? Să fie nord-coreenii mai puţin sensibili decît brazilienii la al său zumzăit? Să fi avut elveţienii şi mexicanii vată în urechi în vreme ce spaniolii şi francezii, cu timpanele expuse, să fi jucat cu creierii făcuţi varză de zglobia trompetă?

Domnişoara Marie Laurencin, prietena (cum se zice astăzi) a lui Guillaume Apollinaire, are un tablou a cărui ramă este făcută din oglindă. Vreau să spun că rama amintită pare, şi chiar este, una a unei veritabile oglinzi.

Cultura este treaba statului, a statului naţional, care trebuie să apere şi să promoveze cultura naţională. El trebuie să dea dacă vrem să avem cultură, căci aceasta nu este mercantilă, nu creează altceva decît tot cultură, spiritualitate, hrană pentru suflet, şi nu bunăstare pentru corp. Cultura nu produce, ci consumă, dar important este să existe.

„Cartea aceasta îşi propune să risipească o iluzie întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr: credinţa că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda cîtorva opinii divergente, îndeosebi în rîndul oamenilor politici, o cvasiunanimitate în jurul «idealului naţional», în sensul intrării României în conflict împotriva Austro-Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei.“

Fără experienţa nemijlocită a îndrăgostirii, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine în silueta celuilalt, iubirea rămîne o abstracţiune. Accesul direct la „amorul sacru“ e rar. Abordabil şi distribuit „democratic“ e „amorul profan“: afectul imediat, incendiul lăuntric, inflamaţia dulce a minţii şi a corpului.

E criză, ni se taie salariile, ni se ridică maşinile de pe străzi, s-ar putea să cadă Guvernul, ne îndreptăm spre dictatura lui Traian Băsescu, se închid firmele, învăţămîntul e la pămînt, au apărut gropi noi în asfalt, Mondialul de fotbal se joacă fără România şi nici la tenis nu mai sîntem ce-am fost, s-au închis ziare şi reviste, mîncăm ouă de găini stresate, aşteptăm marele cutremur (şi între timp facem dezbateri la TV despre astea mici), societatea civilă moţăie, litoralul nostru e to

Din Place Rogier, fac jumătate stînga, pe lîngă Muzeu, şi intru în parcul care înconjoară Şcoala Emile Jacqmain. Pe micul lac moţăie cîteva raţe şi gîşte semi-sălbatice, din specia celor pe care le găseşti în marea majoritate a parcurilor europene. Este încă devreme, nu mă grăbesc prea tare. Mă aşez pe prima bancă liberă.

Ecologia e mereu surprinzătoare. O nouă tendinţă stîrneşte valuri de simpatie în Franţa: folosirea oilor pentru a tunde iarba în parcurile şi grădinile publice.

În prima jumătate a secolului trecut, Europa a fost sfîşiată de două războaie, distrugîndu-şi astfel şansa de a juca un rol principal pe scena politicii mondiale. În a doua jumătate a secolului, lideri cu viziuni mai largi au trecut peste nocivele sentimente de ranchiună şi, gradual, au început să construiască instituţii menite integrării statelor europene.

Constantin Noica spunea că lansajul filozofic poate porni de la absolut orice lucru de pe lumea asta. Cu alte cuvinte, în ochii filozofiei nu există lucru banal. Aşadar, mă simt încurajat să vă împărtăşesc ceea ce am aflat despre scobitori.

„Anul ăsta trebuie coroniţă. Nu ştiaţi? Păi tocmai fiul dumneavoastră să nu aibă coroniţă? Nu înţeleg cum se face, dar mulţi dintre părinţi n-au aflat. Serbarea începe în zece minute, mai aveţi timp să mergeţi, s-au mai dus vreo doi taţi după coroniţe, aşa, de urgenţă. Vedeţi că poate vă descurcaţi şi dvs.“

Stimate domnule Cătălin Stănescu – am o veste bună pentru dvs., cît şi pentru mine: vă pot satisface rugămintea de a găsi reţeta şalăului bonne femme. Nu vreau să folosesc termenul deja dubios de solidaritate, dar la cîteva zile după publicarea articolului în Dilema veche din 27 mai, în care mă adresam chiar documentariştilor din serviciile multilateral specializate, au început să bată e-mail-urile.

Între un Bjorn Borg, cel din anii ’80, pe de-o parte şi o Samantha Stosur sau o Serena Williams, cele de astăzi, pe de altă parte, cine credeţi că ar cîştiga meciul? Sau, cu alte cuvinte, cu ce se hrănesc tenismenele de astăzi de-ajung să dea aşa de tare în minge?

În faţa valului de nemulţumiri concretizat sub forma grevei generale de la finele lui mai, care ne va ţine paralizaţi o vreme, mă întreb de ce Guvernul României, dacă tot este nevoit să aplice terapii de şoc, nu o face într-un mod mai inteligent, care să provoace mai puţină revoltă în rîndurile populaţiei. De ce, în loc să taie la toţi bugetarii în mod liniar, lovind grav în cei defavorizaţi, Guvernul nu aplică reduceri progresive, care să ia mai mult celor cu venituri barosane şi să îi l

● Tratat asupra Dînsităţii. Cartea e semnată de o seamă de experţi ai vieţii conjugale, care-şi numesc – cînd se referă in absentia la ea – soţia, „Dînsa“; de unde şi noţiunea respectivă (şi ultrarespectuoasă), anume „Dînsitate“. [N. B.: A nu se confunda cu Densitatea!]

Revin la povestea cu „haterii“, încercînd să răspund la cele cîteva comentarii de care a avut parte pilula mea de acum două numere. Da, ştiu, regula jocului mi-ar fi cerut să răspund online, punctual şi „la cald“ – sau să tac pentru vecie. Dar eu gîndesc mai încet, ce să-i fac, iar problema şi comentariile merită, după părerea mea, o analiză mai aşezată.

Nu ştiu dacă această carte a fost sau nu băgată în seamă la recentul tîrg de carte, dar v-o recomand cu căldură (Jurnal rusesc, Anna Politkovskaia, Meteor Press, 2010). Politkovskaia este genul de erou care are aerul că se miră că a ajuns erou. Oare de ce spunînd adevăruri simple a ajuns atît de cunoscută?

E criză peste tot: din Grecia pînă la Berlin. La noi, lucrurile par să aibă, în plus, un nimb de perplexitate. Ezităm între probleme care ne vin din exterior şi pe care le tratăm drept fatalităţi de nedezbătut şi probleme care ne vin din interior, pe care le tratăm drept blocaje de nerezolvat

Premierul Emil Boc cîntă, de cînd s-a format guvernul, refrenul despre „salariile şi pensiile nesimţite“, dar, în loc să rezolve aberaţia (adică excepţia, adică privilegiul, adică existenţa unor pensii disproporţionate), a ajuns acum să taie şi din pensiile „simţite“.

Oraşul elveţian Geneva este, din cîte se pare, invadat de şobolani. Semnalul de alarmă a fost tras de proprietarii de hoteluri, restaurante şi terase de pe malurile lacului Leman şi ale Rhonului.

Plictiseală cruntă, timp pierdut, limbaj de lemn, unanimitate de paradă, politicianism învelit în vorbe alese. Cam la aşa ceva mă aşteptam pe drumul spre intrarea Spinelli a Parlamentului European, săptămîna trecută. Aveam de participat la o masă rotundă pe tema hegifandsurilor şi a reglementării lor pe piaţa europeană (hegifands, transcrierea fonetică a lui hedge funds, adică fonduri de investiţii de risc mare).

Margot Fonteyn (1919-1991) a fost nu doar steaua cea mai strălucitoare din istoria colosală a „The Royal Ballet“, ci chiar balerina absolută a secolului trecut. Era deja o celebritate cînd a dansat pentru prima dată cu Rudolf Nureyev în Giselle, pe 21 februarie 1962, la cîteva luni după ce marele rus a rămas în Occident. La sfîrşitul spectacolului, cînd ovaţiile îi copleşeau în faţa cortinei căzute, Nureyev a îngenuncheat şi i-a sărutat mîna.

Încă ne amintim bine cum, într-una din serile revoluţiei, în direct la TVR, Victor Rebengiuc a pus pe masă un sul de hîrtie igienică, recomandîndu-le celor care mai vorbesc la televizor să se şteargă întîi la gură.

7 iunie. Vineri începe Mondialul de fotbal şi nu pot să cred că în serviciile dvs. evenimentul va trece neobservat. Nu se poate să nu aveţi printre dvs. microbişti de fotbal. Ar fi foarte trist. Sînt zile grele, ca astea de azi, în care o şuetă cu un microbist te salvează pentru cîteva ore.

Viaţa ideală - beatitudinea existenţială - ar trebui să fie o trecere survenită pe neaşteptate de la copilărie la bătrîneţe.

Anul trecut, înainte de alegerile europarlamentare, am avut un sentiment straniu de inadecvare. Era o conferinţă cu candidaţii pentru europarlamentare, pe care am organizat-o, astfel încît am putut face agenda discuţiilor.

Educaţia „modernă“ se desfăşoară, în genere, după un set de valori consacrate de secolul luminilor şi devenite, între timp, un soi de „decalog“ subînţeles, asupra căruia nimeni nu mai reflectează în mod proaspăt. Nu e vorba de a discredita aceste principii, nu se încearcă subminarea autorităţii lor. E vorba doar de a le regîndi, de a evita „fundamentalismul luminist“.

Cînd am reuşit „să mă descurc singur“, mi-am făcut de cap: m-am apucat să conversez, după obiceiul locului, cu il giornalaio (vînzătorul de ziare), am cutreierat Roma în lung şi-n lat şi am umblat prin Italia „cealaltă“, aceea care nu apare în ghidurile turistice – de fapt, cea reală. N-am nimic de spus despre Domul din Milano, despre muzeele Vaticanului, despre Galleria Uffizi sau alte asemenea locuri celebre.

Cadru lung, filmat din mînă, unghi subiectiv: Funcţionarul trece val-vîrtej printre birourile subalternilor. Îşi trînteşte mapa de documente pe birou. Decor neutru. Harta Uniunii Europene este pe singurul zid destul de mare şi destul de alb care ar putea-o găzdui. Inevitabilul computer pe un colţ. În rest, hîrtii peste hîrtii, într-o dezordine studiată.

●  Cărţi pentru ne-cititori. E vorba de cărţi compacte, de opere clasice comprimate la maximum. GetAbstract, aşa se numeşte editura, publică rezumate, de fix opt pagini în format.pdf, ale cărţilor pe care trebuie să le citeşti. Cele peste 4000 de pagini din În căutarea timpului pierdut sînt rezumate într-o ediţie la fel de lungă (scurtă) ca aceea a Manifestului Comunist.

Brazilia, Rusia, India şi China s-au reunit de curînd la al doilea lor summit anual, în Brazilia. Jurnaliştii încă îşi mai dedică întreaga atenţie aşa-numitelor ţări „BRIC“; eu însă mă menţin sceptic în privinţa acestui concept.

Există, credea filozoful britanic, trei metode prin care oamenii raţionează practic sau, cu alte cuvinte, decid ce trebuie să facă: egoismul raţional, care îi obligă să facă exclusiv ceea ce ei cred că e bine pentru ei; bunul-simţ sau moralitatea intuitivă, care îi obligă să se supună regulilor şi preceptelor morale care domină timpul vieţii lor; benevolenţa raţională, care, în termenii utilitarismului, îl obligă să producă cel mai mult bine pentru cei mai mulţi oameni cu putinţă