Despre unele locuri (oarecum) de veci

Există, în memoria culturală a oricărei aşezări omeneşti, îndeosebi a oraşelor de provincie, chipuri devenite legendare pentru că, într-un fel sau altul, au lăsat comunităţilor în care au trăit urme durabile ale trecerii lor. Fie că e vorba de eroi care n-au ezitat să ardă în jertfa supremă, de personalităţi politice marcante, de profesionişti din diverse domenii ce şi-au pus viaţa în slujba binelui comunitar, de edili harnici şi inspiraţi, ori de artişti ale căror creaţii au devenit emblematice pentru respectivele aşezări, ei rămîn să dăinuiască, într-un fel de timp sustras curgerii, ca prezenţe perene şi luminoase în conştiinţa oamenilor.

Unora dintre ei li se ridică statui, numele altora sînt atribuite unor străzi ori sînt înscrise pe frontispiciul feluritelor instituţii, iar locurile unde îşi află odihna de veci, dacă nu devin locuri de pelerinaj, sînt îngrijite cu dragoste şi respect.

La Rîmnicu-Vîlcea, cimitirul „Sfîntul Ion“ mai păstrează destule monumente funerare ce străjuiesc mormintele unor astfel de personalităţi. Un dăruit profesor de istorie, dl Mihai Moldoveanu, s-a gîndit chiar la un proiect, pe care intenţionează să-l realizeze împreună cu elevii săi: să inventarieze aceste semne de neuitare, tocmai pentru a contribui la conservarea identităţii şi memoriei culturale a locului. O asemenea întreprindere, întru totul lăudabilă, va comporta însă destule surprize. Şi nu dintre cele plăcute. Despre ce este vorba? Un singur exemplu va fi, credem, edificator.

În anii de început ai secolului al XX-lea, un profesor vîlcean de „arte frumoase“, pe numele său Constantin Mihăilescu, se străduia să dea contur unui vis. Sculptor fiind, el s-a gîndit să lase Rîmnicului un monument aparte, menit să înfrunte timpul. În ciuda sănătăţii şubrede şi a dificultăţilor materiale, a izbutit să realizeze o operă sculpturală care astăzi este unul dintre actele de identitate culturală a oraşului: monumentul închinat lui Barbu Ştirbei, cel care donase vîlcenilor una dintre proprietăţile sale „spre a sluji ca loc de preumblare publică“. Pe acel loc s-a amenajat unul dintre cele mai frumoase locuri de agrement din ţară, Parcul Zăvoi. Cum era şi firesc, statuia realizată de Mihăilescu a fost aşezată chiar la intrarea în parc. Ea sugerează, în chip metaforic, scoaterea la lumină a Ţării Româneşti, prin strădania domnitorului omagiat. Dar sculptorul n-a mai apucat să asiste la dezvelirea oficială. S-a stins la numai 48 de ani şi a fost înhumat pe Aleea Profesorilor din cimitirul „Sfîntul Ion“. Conform dorinţei sale, locul unde urma să-şi afle odihna de veci a fost marcat cu o simplă cruce de stejar, cu numele său. Atît. Dar vîlcenii mai vîrstnici nu l-au uitat. Alături de ei, de foştii săi elevi, aprindeam şi eu, din cînd în cînd, acolo, o lumînare.

Numai că – surpriză! – într-o bună (bună?) zi crucea a dispărut, iar locul a fost atribuit altcuiva. Nimic nu mai aminteşte azi că acolo a fost îngropat un artist remarcabil care a lăsat comunităţii o operă devenită brand al oraşului. Locul de veci s-a dovedit a nu mai fi... de veci! Cineva care, ştiind cimitirul unde a fost îngropat sculptorul, i-ar căuta mormîntul, nu l-ar mai găsi. Şi nu e o întîmplare singulară. Istorii similare s-au petrecut şi prin alte părţi.

Dar ceea ce s-ar putea numi „cazul Mihăilescu“ nu pare să preocupe pe nimeni. Mă gîndesc, de aceea, că, poate, locurile de veci ale personalităţilor din toate localităţile ţării ar trebui inventariate şi prezervate prin grija Consiliilor locale. În acest sens, o iniţiativă legislativă s-ar impune. Altminteri riscăm să ne pierdem memoria şi să devenim o naţiune bolnavă de Alzheimer. Şi atunci…

Doru Moţoc este scriitor.