Cazul mănăstririi şi satului Humor
România a aderat la Convenţia UNESCO pentru patrimoniul mondial, natural şi cultural (Paris, 1972) prin Decretul preşedintelui CPUN nr. 187 din martie 1990. Acum exact 20 de ani. În deceniul următor, 30 de monumente istorice româneşti au fost recunoscute ca parte a patrimoniului mondial. Printre acestea, biserica Mănăstirii Humorului, ctitorită la 1530 sub Petru Rareş şi cu ajutorul acestuia de marele logofăt Toader Bubuiog.
Obţinerea acestui statut atrage după sine promisiunea statului român de protejare a monumentului în sine şi a ceea ce se numeşte, în documentele UNESCO, zona tampon. La noi se numeşte zonă de protecţie a monumentului istoric, adică acea zonă în care este necesar să fie stabilite reguli urbanistice ce urmăresc să menţină coerenţa cadrului monumentului. Aceste reguli trebuie inventate, apoi aprobate şi, desigur, respectate.
La Humor, zona tampon a fost stabilită într-un fel în dosarul de înscriere supus UNESCO în 1993, într-alt fel într-un studiu din acelaşi an finanţat de (acelaşi) stat român; cu totul alt perimetru este stabilit în 2004 şi dat uitării. Acum se reia problema, în urma asumării acesteia de ministerul care are în atribuţii urbanismul; regulile vor putea fi create.
Care este starea monumentului, la 17 ani de la înscrierea în Lista Patrimoniului Mondial? Picturile bisericii ctitorite la 1530 sînt restaurate de curînd. Zidurile mai aşteaptă. Funcţiunea istorică este restaurată: după desfiinţarea mănăstirii sub administraţia austriacă şi secularizarea domeniului său (1784-1785), timp de două secole a funcţionat ca biserică de mir; în 1991 a redevenit mănăstire, de data aceasta de maici. În coasta mănăstirii se construise, la începutul anilor 1980, o biserică parohială nouă. Au urmat un turn-clopotniţă şi, pentru mănăstire, un corp de clădire zdravăn pentru chilii, un paraclis şi alte construcţii utilitare. Lîngă intrare a fost amenajată, din fonduri europene, o parcare. Nu departe, ruinele bisericii vechi a mănăstirii (construită la începutul secolului al XV-lea, distrusă în 1527 şi regăsită în prima jumătate a secolului trecut) par abandonate.
În jurul celor trei biserici, fără reguli, Primăria a aprobat, nestingherită, înnoirea. Din gospodăriile vechi a rămas cam jumătate. Oamenii nu mai vor să trăiască în case de lemn. Turiştii, nici ei, nu îşi doresc iz rural (autentic) decît pe dinafară, cum îmi explica o gazdă din Sibiel: înăuntru vor „confort german“. La Humor însă, pe dinafară, ca şi pe dinăuntru, casele cele noi sînt din altă lume. O lume întîi masivă şi apoi pestriţă, a imaginii pe care sătenii o au despre izul rural, confortabil şi european dorit de turişti, care se regăseşte aidoma în Bucovina, la 2 Mai sau la Zărneşti, acolo unde turismul – natural sau cultural – prosperă. O lume care a învins satul amintirilor noastre.
În condiţiile acestea, care mai este „specificul“ locului la care trebuie să ne raportăm pentru a stabili reguli de coerenţă în jurul monumentului? Cum ne dorim să fie satul cel nou, în fine, reglementat? Cu grajd, coteţe, cocină, şură, şopron, pătul, hambar sau cu garaj, chioşc şi tobogan? Zmeură sau buxus? Băltoacă sau piscină? Parter sau cu etaj? Răspunsul nu este deloc simplu – poate de aceea se tot tace. În satul mănăstirii Humorului, jumătate vechi, bucovinean şi jumătate nou, al visului european, ceea ce nu s-a schimbat major este peisajul: locuirea – fie ea mai densă – a rămas relativ grupată, iar pădurea nu a fost total distrusă.
În sat se mănîncă încă bine, pentru că sătenii au animale şi continuă să cultive pămîntul. Speranţa mea e ca, peste alţi 20 de ani, cu sau fără regulă urbanistică inspirată, printre case mai noi sau mai vechi, privind către mănăstire, să mai putem vedea pomi, grajduri şi hambare.
Irina Popescu-Criveanu este arhitect.
