Vorbe pe-nserat
Întîlnirile pe-nserat ale PD-L au devenit un fel de ritual, iar Snagovul tinde să se transforme într-un fel de loc de hagialîc al politichiei guvernamentale. Presa – biata de ea – stă cu ochii cît cepele pe praful lăsat în urmă de maşinile care trec în trombă spre locul unde, odinioară, Ceauşescu se întîlnea cu Yasser Arafat sau cu liderii ţărilor frăţeşti.
Neavînd acces dincolo de bariera care închide drumul, jurnaliştii îşi dau cu presupusul şi lucrează „pe surse“. Nu-i poţi critica pentru asta: şefii lor îi trimit la pîndă, poate-poate scapă cineva un „porumbel“ din gură şi gata exclusivitatea. Aparent, e o pierdere de vreme, căci din toate aceste şedinţe au răsărit doar vorbe în dorul lelii, spuse de vreunul dintre baronii PD-L, care n-au ajutat mai deloc la depăşirea stadiului de speculaţii mărunte despre remaniere, măsuri anticriză şi altele. În fapt, pînda la barieră are o oarecare logică: democrat-liberalii vorbesc pe multe voci şi nu poţi şti niciodată cînd apare vreun subiect de ştire. Pe de altă parte, aceste şedinţe de taină cu preşedintele, premierul şi crema partidului nu sînt urmate de vreun comunicat oficial, ceea ce le sporeşte misterul. E greu de înţeles de ce partidul, guvernul şi preşedintele, separat sau la un loc, nu îşi dau seama că pierd foarte mult (inclusiv în materie de imagine – ceea ce îi obsedează profund) din cauza acestei secretomanii caraghioase. Cetăţeanul căruia urmează să i se taie din leafă ori din pensie vede la televizor, la ceas de seară, şiruri de maşini nervoase care se îndreaptă spre o nouă întîlnire în care se vor decide chestiuni de interes public şi apoi – nimic. Un amestec de aroganţă de pe vremea CC al PCR („las’ că ştim noi mai bine“) şi de nepăsare tipică tranziţiei de cumetrie produc enervări suplimentare şi sporesc distanţa între cetăţeni şi „clasa politică“. E greu de înţeles de ce ditamai forurile, instituţiile şi persoanele care au conducerea ţării pe mînă nu găsesc de cuviinţă să angajeze un purtător de cuvînt ca lumea şi, după astfel de şedinţe, să-l lase să spună cîteva vorbe cetăţenilor care i-au ales. Chiar şi acolo, în faţa barierei din pădurea Snagov (à propos, Cristian Ciocan, fost purtător de cuvînt al Poliţiei, e liber – e un personaj simpatic, iar la un partid cu atîtea „tamponări“ şi „derapaje“ nu strică experienţa dumnealui de la „rutieră“). În schimb, atunci cînd vor ei înşişi să „iasă la presă“ (cum atît de stupid se spune), politicienii se prezintă din ce în ce mai prost: Radu Berceanu face miştouri, Adrian Videanu se chinuie să explice cum e cu afacerile sale private, Emil Boc se pierde în procente încercînd să prezinte cu zîmbetul pe buze ce şi de pe unde se mai taie şi nici Traian Băsescu nu mai e ce-a fost – şi-a pierdut siguranţa de sine, discursul „compact“ şi, pe alocuri, chiar şi umorul.
Pe de altă parte, diverşi reprezentanţi ai partidului îşi dau cu părerea la televizor despre chestiuni interne ale PD-L – ceea ce ar putea fi un semn de democraţie internă, dar nu e decît o dovadă de bîlbîială mediatică. Vasile Blaga a făcut o gafă enormă spunînd că se ştia din ianuarie 2009 că vom avea dificultăţi financiare, dar nu s-au luat măsurile la timp. Şefii săi – Traian Băsescu şi Emil Boc – ne spuneau în ianuarie 2009 că România nu va fi afectată de criză. Dl Blaga i-a dat acum de gol că au minţit cu bună ştiinţă. Într-o ţară normală, s-ar fi lăsat cu scandal şi demisii. La noi, caravana şontîcăie mai departe…
Aşadar, pe de o parte, avem şedinţe închise în care se decide că nu trebuie comunicat nimic publicului. Pe de altă parte, avem voci multiple care vorbesc despre un partid aflat la guvernare – adică răspunzător pentru soarta ţării. Între „nimic“ şi „voci dizarmonice“, partidul şi conducătorii săi (şi ai noştri) n-au găsit echilibrul. E şi acesta un semn al crizei. De partid, de astă dată…
