Lecţia de istorie

Pe noi ne-au iubit foarte mult vecinii, toţi vecinii, se pare... N-a trebuit să ne apărăm că ne apărau ei. Cum ne ocupau unii, cum săreau ceilalţi să ne elibereze – şi, mă rog, să ne ocupe ei. Aşa că nu a trebuit să facem mare lucru ca să supravieţuim aici, în acest colţ de lume – ne-au apărat vecinii. Nici armată nu prea avem... Oricum nu ne-ar folosi la mare lucru! 

Am nimerit la Risto din întîmplare, luînd-o în sus pe un drumeag ce pornea de la malul lacului Ohrid şi se înfunda în munte, într-un sătuc numit Elshani. Şi acolo, pe o uliţă în pantă pe care de-abia încăpea o maşină, se afla această pensiune, Risto’s Guesthouse. Am oprit şi am intrat fără să ezităm. Ne-am instalat pe terasa de unde se vedea tot lacul şi am fost serviţi imediat cu cîte o cafea turcească (sau „macedoneană“, cum au glumit gazdele). Născut în sat, Risto studiase la Universitatea din Skopje, după care făcuse un ocol de cîţiva ani prin Statele Unite, înainte de a se întoarce acasă. Soţia lui era mai „de la ţară“, dar amîndoi vorbeau mult şi cu plăcere, într-o engleză fluentă. Dar unii dintre „vecini“ v-au ocupat ceva mai mult... – îi provoc eu, atît cît să continue discuţia. 

Ehe, sub turci am stat liniştiţi cinci secole! Dar să ştiţi că nu era chiar aşa cum se spune în cărţile de istorie. Bunica mea, care a murit la 98 de ani, îmi povestea cînd eram mică – aveam vreo şapte, opt ani atunci, dar tot îmi mai aduc aminte – cum, de cîte ori apăreau ofiţerii turci prin zonă, toate fetele îşi găseau de lucru la fîntînă, să care apă şi să tragă cu coada ochiului la ei. Cică erau tare chipeşi şi frumos îmbrăcaţi, cum nu prea se vedea pe la noi. În cărţi scrie că femeile erau ţinute ascunse în munţi de către bărbaţii lor şi preferau să se arunce de pe stînci decît să dea ochii cu turcii. Ei, se pare că unele preferau să aducă apă... 

Ohridul este zona cu cele mai multe şi mai frumoase biserici bizantine din cîte am văzut vreodată. Cîte una pentru fiecare zi a anului – cum mai spun uneori localnicii, căci, într-adevăr, au fost identificate 365 de biserici în zonă. Se pare că ocupaţia otomană nu a făcut să dispară acest patrimoniu creştin. 

Cu vecinii noştri cei mai apropiaţi, cu bulgarii, care sînt d’ai noştri, vorba aia, se pare că a fost mai rău – continuă soţia lui Risto. Ăştia cam violau!... Da’ cu italienii, despre care se vorbeşte doar de rău, se pare că a fost mult mai bine. Erau mai frumoşi decît turcii! Şi le învăţau pe fete să cînte. Făcuseră şi un cor care se întîlnea în fiecare seară să repete. 

Şi repetau şi pe la fete p’acasă!... – se bagă şi Risto în vorbă. Ce ştii tu! – îl repede soţia lui. Întreabă o femeie şi o să-ţi explice diferenţa între serenadă şi viol!

Ajungem şi la turişti. Sînt mulţi, mai ales în iulie şi august, şi ajung chiar şi aici, în inima muntelui, pe acest drum pierdut. În urmă cu cîteva zile fusese şi un cuplu de români pe la ei. Au fost chiar şi din Australia! 

Da’ cum de ajung turişti din celălalt capăt al lumii pînă în sătucul vostru? – mă mir eu.

A, păi să ştiţi că turiştii ăştia ştiu mult mai multe despre locurile astea decît noi. Uite, de pildă, au venit de mai multe ori grupuri de francezi care ştiau că prin munţii ăştia au rămas ascunse din timpul războiului nişte butoaie cu cognac. Şi se duceau să le caute... Eu sînt născută şi crescută aici, dar de-abia de am fost pînă în vîrful de colo. Ce să caut, cognac-ul francezilor? 

Şi au găsit ceva? – mă interesez eu.

 Ei, au găsit pe dracu’! Ba unii au venit chiar şi cu un cîine dresat, mergeau toată ziua în sus şi-n jos pe munte, după coada cîinelui. E adevărat că avem un vîrf mai încolo de-i zice Dealu francezului, o fi deci ceva adevărat. Avem şi un Dealu bulgarului – cîte unu’ pentru fiecare neam care a trecut pe aici, să nu se supere nimeni!... Cei mai mulţi caută însă comori – adaugă Risto. Vin cu detectoare de metale, au tot felul de hărţi şi ştiu tot felul de legende despre care noi habar n-avem. 

Noi nu mergem după comori că poartă ghinion. Dar dacă aş găsi un butoi cu cognac, asta da, aş face cinste la tot satul! – conchide nevasta lui Risto. 

Ne terminăm cafeaua, mulţumim frumos de ospitalitate şi ne vedem de drum. Nici ei, nici noi nu am pomenit în tot acest timp vreun cuvînt despre Grecia.