Ştiri ieftine despre bani
Pentru că e criză, se vorbeşte mult despre bani. În diverse feluri. Premierul Emil Boc cîntă, de cînd s-a format guvernul, refrenul despre „salariile şi pensiile nesimţite“, dar, în loc să rezolve aberaţia (adică excepţia, adică privilegiul, adică existenţa unor pensii disproporţionate), a ajuns acum să taie şi din pensiile „simţite“. Analiştii şi comentatorii economici vorbesc – cu puţine excepţii – prea tehnic, reuşind cu greu să iasă din jargonul lor profesional. Sînt cîţiva buni jurnalişti economici şi bloggeri care reuşesc să „traducă“ pe înţelesul publicului ce se întîmplă cu criza, cu băncile, cu deficitele publice, cu moneda euro. Dar ei scriu – totuşi – pentru un public educat şi dornic să înţeleagă ce se petrece în lume.
Ştirile, în schimb, au audienţă de masă. Iar ştiriştii noştri, dacă tot le-a dat dl Boc subiectul pe tavă, s-au apucat să dea la televizor liste, tabele şi grafice colorate cu salariile din sistemul public. Am văzut de mai multe ori, zilele trecute, mai ales la televiziunile de ştiri – căci pe ele de ce le-avem, de ce sînt ele specializate în aşa ceva, nu? – nişte făcături jurnalistice de genul: un ministru are atîta, dar un consilier al ministrului poate avea de 4 ori mai mult, în timp ce preşedintele ţării are atîta, iar directorul de la compania de stat cutare atîta. Cu tabele pe perete şi un jurnalist vivant care dădea din mîini şi din priviri spre cifre. Cam asta era toată ştirea. Neurmată de nimic, deşi, jurnalistic vorbind, ar fi fost necesare nişte comentarii şi explicaţii, astfel încît bietul public să nu rămînă cu eventuale întrebări fără răspuns: de pildă, de ce consilierul are mai mult decît şeful său, nu-i ilogic? Pentru că e legea prost concepută? Ca să cotizeze mai mult la partidul care l-a numit? Sau: de ce unii miniştri au mai mult ca alţii? Pentru că muncesc mai mult? Sau pentru că unele portofolii sînt mai importante? Şi dacă da, de ce Externele sînt mai importante decît Internele sau decît Economia? Nimic din toate acestea. Spuse şi lăsate aşa, „în sine“, fără explicaţii, cifrele nu fac decît să işte oarecari indignări printre telespectatorii mai săraci, care – numărîndu-şi banii de la o pensie la alta – rămîn cu impresia că demnitarii statului se scaldă în bănet, împărţindu-şi între ei lefuri grase. Or, 5-6000 de lei pentru un ministru nici măcar nu e o sumă mare (sînt oameni în middle management-ul unor firme nu foarte mari care cîştigă mai mult). E adevărat că în sistemul de salarizare a personalului bugetar sînt tot felul de aiureli şi că au fost angajaţi mulţi oameni care n-au ce face, dar astea ar trebui să fie subiecte de ştiri, nu o sumă în sine.
Tot aşa se face mare caz din ce se găseşte prin declaraţiile de avere. Cu o mutriţă indignată, drăguţele noastre prezentatoare de ştiri anunţă că deputatul X sau funcţionarul public Y are o casă, un teren şi 10.000 de euro în cont. Atît. Şi ce-i cu asta? E un lucru rău în sine să ai aşa ceva dacă eşti parlamentar sau director la vreo agenţie a statului? Nu, desigur. Dar bravii noştri ştirişti se opresc aici. Adevărata ştire ar fi că demnitarul cu pricina a făcut banii ilegal. Aşa ceva se vede însă mai rar pe la televizor – căci presupune investigaţie, muncă, efort. Or, e mai simplu să-ţi ţugui buzele a indignare şi să citeşti de pe prompter nişte cifre care, în sine, nu demonstrează nimic. În fiecare an, cînd se înnoiesc – conform legii – declaraţiile de avere, telejurnalele noastre de tot mai mică audienţă citesc cifre de pe prompter, zile la rînd. În acest fel, induc în continuare în mintea publicului o „idee“ care, de pe vremea dlui Iliescu cel sărac şi cinstit, strică normalitatea tinerei noastre economii de piaţă: aceea că a avea bani e un lucru rău, iar cine-i are „precis a făcut el ceva...“.
Există un populism prostesc al presei care răspîndeşte printre oameni emoţii şi atitudini negative în legătură cu banii şi accentuează clivajul social. E un mod perfid de a-i face pe cei săraci să nu-i suporte în general pe cei mai pricopsiţi. Şi e un mod imatur şi superficial de a face presă. În locul unor anchete şi investigaţii care să vorbească despre legalitatea şi corectitudinea cu care sînt folosiţi banii publici, în locul unor dezvăluiri adevărate care să demonstreze că X sau Y s-au îmbogăţit în mod fraudulos, ni se flutură nişte cifre doar aşa, ca să ne ofticăm că noi avem mai puţin... Nu se vede nicăieri, în lumea civilizată, o ştire care să spună „deputatul X şi-a luat maşină scumpă“, ci doar ştiri despre abuzurile sau ilegalităţile comise de politicieni, atunci cînd acestea au loc. Nu se vede nicăieri, în lumea civilizată, o ştire de genul „ministrul cutare umblă cu Audi“. Dar cu ce-ar trebui să umble? Cu Oltcit model 1987? De acord, o soluţie ar fi bicicleta, adoptată din proprie convingere de unii demnitari din ţările nordice. Care, însă, în ciuda convingerilor lor, la manifestările oficiale tot cu Audi sau Mercedes se duc.
Şi salariile din sistemul public, şi declaraţiile de avere sînt subiecte serioase, despre care opinia publică trebuie informată, pentru a şti dacă banii cetăţenilor sînt gestionaţi corect. Dar, prea adesea, atitudinea faţă de aceste teme este nu de jurnalişti serioşi, nici de opinie publică matură, ci de ţaţe care stau în faţa porţii zgîindu-se la cine trece pe uliţă şi bîrfind: „ai văzut, soro, ce maşină şi-a luat ăla?...“.
