Civila societate a ţăranului român

„Fugi dom’le d’aici, cioban cu Internet, de unde ai mai scos-o şi p’asta, ai scris în glumă textul, este? Evident că Ministerul e de vină, că nu le-a spus.“ Aceasta îmi fuse reacţia cea mai des auzită după ce, la începutul lui 2007, mă minunam de minunarea producătorilor autohtoni de brînză atunci cînd au auzit că Uniunea Europeană are norme obligatorii de igienă şi calitate pentru produsele lactate destinate comercializării. Logica îmi spunea că singurii direct interesaţi de banii lor sînt ciobanii înşişi. Ei, dacă nu vînd brînza, dau faliment. Aşadar, cine este mai interesat să se informeze, să afle cît mai din timp ce e aia UE, care sînt normele şi cum ne afectează în mod direct? Ciobanii sau ministerul? Să afli de-abia pe 1 ianuarie 2007 că România a aderat la Uniunea Europeană şi că respectiva Uniune are nişte norme de calitate, fără de care nu mai poţi vinde la piaţă, mi se pare o păţanie demnă de Gîgă. Accesul la informaţia esenţială pentru un trai bun reprezintă o problemă reală pentru categoriile cele mai sărace ale populaţiei. Să mă ierte Dumnezeu dacă greşesc, dar foarte mulţi dintre crescătorii serioşi de animale au de unde să îşi permită un abonament de 50 de lei pe lună la un provider de Internet şi o rată de circa 60 de lei pe lună pentru un laptop. Veţi spune că puterea exemplului poate fi mai mare decît cea a autorităţii de la Bucureşti şi vă voi da dreptate. Este plină ţara de asociaţii ale producătorilor, forme de organizare care îşi propun să răspîndească informaţia utilă şi să pună presiune pe autorităţi întru binele comun al membrilor. Într-un stat în care funcţionărimea nu reprezintă (şi nu de ieri, de azi, ci venind din istoria lungă) o reală forţă administrativă, ci mai degrabă veriga slabă, asocierea, organizarea, cooperarea cetăţenilor îmi pare a fi cel mai util gest, cel mai eficient demers întru supravieţuire şi prosperitate. 

Din păcate însă, împreună-lucrarea (cum s-ar spune) pare a fi total compromisă în marea majoritate a satelor româneşti. Cred că este vorba de proasta amintire a CAP-ului de pe vremuri. Este scuza cea mai la îndemînă pe care o pot găsi. Altfel nu îmi explic gestul lui Dacian Cioloş (pe vremea aceea ministru în România, nu comisar în Uniune), de a găzdui protestul (plus conferinţa de presă de rigoare) unor asociaţii ale agricultorilor împotriva politicii supermarketurilor, în propriul birou ministerial! Cîţiva ani mai tîrziu, i-am evocat episodul şi a zîmbit. „Ce să faci, dle Giurgiu, trebuie să existe, trebuie susţinuţi.“ Omul încerca să „crească“ nişte organizaţii, astfel încît să aibă cine să protesteze în faţa ministerului, peste cîţiva ani, să verse nişte lapte în piaţa Rosetti şi să îl ia la ţintă cu ouă. 

Altfel nu îmi explic de ce România a primit mustrări serioase de la Bruxelles pentru întîrzieri în construcţia sistemului de plăţi pentru subvenţii directe (adică instituţia numită APIA), în timp ce grosul societăţii civile (cea urbană şi sofisticată) nu avea ochi decît pentru reforma din justiţie, iar beneficiarii direcţi (adică fermierii şi asociaţiile lor) aveau, parcă, mereu, treburi mai bune de făcut decît să atragă atenţia asupra dezastrului. Mult mai recent, în această primăvară, Comisia Europeană a atribuit cîteva milioane bune de euro unor subvenţii directe pentru produse lactate, iar asociaţiile crescătorilor de vite nu au catadicsit să-şi informeze propriii membri, astfel încît termenele limită pentru înscrierea în catastifele APIA au fost amînate şi iar amînate. E drept că nici ministerul nu pare a fi derulat vreo campanie de informare, dar, repet, de la funcţionarii respectivi nu mai am aşteptări, în condiţiile în care beneficiarii înşişi sînt total autişti la şansele de a prospera. 

Asocierea la români reprezintă o poveste lungă şi complicată. Asocierea la fermierii români nu m-ar interesa prea tare, dacă, indirect, nu m-ar afecta la buzunar. Lipsa lor de interes pentru propria prosperitate îi face necompetitivi şi aduce, pe raftul magazinului, marfă de import, mai scumpă. Indirect, asta îmi afectează prosperitatea, ceea ce mă enervează.