EDITORIALE ȘI OPINII

Femeia se îmbufnează: „Parcă tu ai fi nu ştiu ce prinţ. Tu nu vinzi castraveţi? Nuuu, tu eşti mare vedetă de cinema. Eşti Gerard Deparadit ăla, sau cum îl cheamă“. Costică bagă capul între umeri şi chicoteşte către mine: „Să nu te pui niciodată cu femeile. Uite la asta, cît pare de bleagă şi tot te face din vorbe“.

Să înţeleg că antihitlerismul nu e o cauză la zi, cînd ieri, la Bucureşti, o manifestaţie a „minorităţilor sexuale“ era huiduită de o contramanifestaţie a unor tineri şi tinere care scandau NOR-MA-LI-TA-TE purtînd tricouri cu chipul lui Zelea-Codreanu?

Chiar şi atunci cînd terenul este bun, el este udat ca să devină greu. „Ca să le facem probleme adversarilor“, sună explicaţia oficială şi milenară a echipei mai slabe.

Amorurile începute în maşină, pe bancheta de meşină bej sau sable, ar putea să se continue-n pădurea silhuie de pe marginea şoselii, – mirosul căreia, de cetini şi răşină, îl domină pe-acela de carburanţi încinşi.

Am intrat deci pe Internet, am selectat la întîmplare o sută de comentarii din diferite domenii (adică un fel de eşantion – obsesii de sociolog, ce să fac?) şi am încercat să trag o concluzie firavă şi preliminară. A rezultat următorul portret robot.

Un telefon de la o colegă oengistă: sîntem invitaţi la Camera Deputaţilor la audierea candidaţilor pentru Curtea Constituţională. Vii? Mi-am închipuit, cîteva momente, că ne vom juca de-a americanii. Ştiţi care, americanii ăia care ştiu cam totul despre oamenii care ajung la Curtea lor Supremă: ce şi pe unde au judecat, ce părere au despre dreptul la avort, ce articole au publicat şi ce spuneau pe acolo etc.

Răsfoiesc gazetele autohtone şi constat că reuşim, ca de obicei, imposibilul: însoţim devălmăşia şi patosul realului cu fapte, preocupări şi comentarii din specia derizoriului. Împrejurările sînt, într-adevăr, dramatice: e criză, se organizează mari mitinguri de protest, se anunţă grevă generală, sindicatele fierb, guvernanţii stau să-şi piardă fotoliile. Pe scurt, trăim pe muchie de cuţit, pe marginea prăpastiei, cu cuţitul la os.

Mai toată presa care contează scrie, de cîteva săptămîni, despre „sfîrşitul monedei euro“. Oficialii europeni dau asigurări că au luat măsuri pentru susţinerea monedei europene şi pun la bătaie un fond de 750 de miliarde pentru acest scop. Dar comentatorii spun că deja s-au pierdut multe miliarde din cauza întîrzierii cu care s-a ajuns la un acord pentru salvarea Greciei.

Andrada face drumul pe jos, zilnic, dus întors, de cînd avea 4 ani, de la grădiniţă. Învaţă bine. Majoritatea copiilor din Maluri au note bune. Nu ştiu de ce. Mie îmi pare că au un soi de îndîrjire. Majoritatea celor care se duc la şcoală. Unii părinţi nu-şi lasă copiii să facă atîta drum. Sau, pur şi simplu, nu cred că şcoala le e de vreun folos.

O echipă de cercetători de la Facultatea de Psihologie a Universităţii din Viena a descoperit că muzica lui Mozart nu ne face mai inteligenţi. Studiul se bazează pe 3000 de cazuri şi demonstrează că nu există nici o probă care să confirme „efectul Mozart“.

Se estimează că în jur de 11 milioane de oameni, majoritatea cetăţeni mexicani, lucrează la negru în SUA. Toată lumea e de acord că trebuie găsită o soluţie, fiindcă situaţia a scăpat de sub control. Cei veniţi la muncă îşi aduc uneori rudele şi cunoştinţele: practic, o nouă naţiune se naşte în sînul naţiunii americane

Criza economică acoperă tot spaţiul mediatic. E normal, dar nu e bine. Copleşite de veşti proaste, urechile cetăţii nu mai pot auzi dezbaterile extrem de interesante care au loc în Parlament, pe marginea unor legi. E păcat. Nu din alt motiv decît acela că asemenea dezbateri pe marginea unor acte normative rar se pot auzi sub cupola imensă a Parlamentului.

O clădire ponosită din centrul istoric al Timişoarei poartă numărul 24 şi se află pe strada Eugeniu de Savoia, nu departe de Sinagogă. Istoria clădirii este spectaculoasă. Pe locul unde se află acum părăginătura, au intrat trupele austriece după asediul victorios al oraşului prin Poarta Forforosa la 18 octombrie 1716.

În ultima vreme, se face că am tot auzit de cunoştinţe care au murit. Se spune că despre morţi, numai de bine. Dar despre cum a murit unul sau altul e întotdeauna loc de comentat, mai ales cînd povestitorii decesului au trecut de o vîrstă. Mai precis, după momentul în care agenţii de asigurări au reuşit să le vîre în capcă singura certitudine din lumea asta, verificată 100%, este aceea că oricine moare.

Nici vorbă, pe cît de prost vor sta pe teren cele două, pe atît de bine vor performa la televizor şi viceversa. E principiul nedeterminării al lui Heisenbergcali.

Vă rog să mă înţelegeţi: sînt în fond un caragialean care se complică enorm în restaurante, plus că din cauza unei educaţii rigide – pe care nu vreau s-o numesc – am rămas, şi nu mă pot dezbăra oricît o socotesc de încuiată, cu un împovărător respect faţă de orice cititor.

Zilele acestea, ca urmare a zvonurilor privind majorarea taxelor şi a anunţului făcut de preşedintele Băsescu despre restructurarea cheltuielilor bugetare, asistăm la un spectacol halucinant, în care politicienii şi o parte din mass-media au pornit la vînătoarea de vrăjitoare. În loc să ni se explice raţional nevoia aplicării unor măsuri pentru a ieşi din criză, se caută cu înverşunare ţapi ispăşitori şi duşmani ai poporului.

Der Mensch als Menschewik, der Uebermensch als Bolschewik (ceea ce va să zică: Omul ca minimalist, supraomul ca maximalist). – N-am menţionat numele autorului căci studiul, printr-o fraudă pioasă, dar impie, îi va fi fost atribuit „nifilistului“ Serghei Neceaev (1847-1882).

Concetăţenii noştri declară şi că, pe perioada crizei, ar trebui desfiinţate partidele politice (18%), instituţia preşedinţiei (10%), şi ar trebui să guverneze armata (13%). De asemenea, peste o treime dintre bucureşteni consideră că ar trebui reintrodusă pedeapsa cu moartea. În sfîrşit, 1 din 6 bucureşteni consideră că legionarii au fost eroi ai neamului.

Omul nostru şi-a luat pe lîngă sine o echipă de la un think tank libertarian şi s-a pus pe treabă. Plecînd de la premisa că „totul e de vînzare, mai puţin conştiinţa“, au scos la privatizare cam tot ce au mai găsit la stat. Cum avea de dat o lecţie celor care făcuseră privatizarea de jaf din Rusia, au pus tot ce era de vînzare pe un site, cu licitaţii publice. Apoi au trecut la barierele administrative.

E greşit să ne imaginăm că integrarea europeană înseamnă strict occidentalizarea noastră. Nu. Ea înseamnă, simultan, orientalizarea vestului. Intru într-o cafenea berlineză cu nume celebru şi cer o cafea. Mi se răspunde cu un zîmbet larg că nu mi se poate oferi decît un ceai. Deocamdată nu mai au cafea!

În fapt, ce se întîmplă acum nu e doar efectul crizei mondiale, ci şi al prostiilor făcute în ultimii ani. Nimeni nu îndrăzneşte să spună lucrurilor pe nume, ci – mai pe faţă sau mai subtil – toată lumea dă vina pe „sistem“. Nimeni nu-şi recunoaşte greşelile, deşi în ultimii cinci ani, PD-L, PSD, PNL şi UDMR au fost, pe termen mai lung sau mai scurt, la guvernare

Mult orgoliu naţional s-a strîns în jurul simbolurilor numite bancnote naţionale. În numele lirei, francului sau mărcii s-au croit politici care, uneori, au dus la războaie grele. Împăraţi, Regi, Scriitori Naţionali au fost pricopsiţi cu prezenţa pe aceste hîrtii de valoare. Să baţi monedă proprie era unul dintre înţelesurile suveranităţii.

● Burkini (bikini+burka), made in Tunis. Marca elveţiană Aubade s-a hotărît anul trecut să-şi delocalizeze ultima întreprindere europeană, din Franţa în Tunisia. Ţara din nordul Africii s-a transformat în ultimii ani într-o vastă uzină de lenjerie. Unu din şapte costume de baie produse aici ajung în magazinele europene.

Prietenul meu Samuel Beckett a murit pe 22 decembrie 1989. În ziua în care pentru el s-a sfîrşit, pentru mine a început. În destinul său, aşteptarea s-a stins. În al meu, aşteptarea, pînă atunci cuminte, gri, pe cît de mare pe atît de domoală, s-a colorat agresiv, a explodat ca un ţipăt, a devenit o farsă, m-a obosit şi m-a îmbătrînit.

Casele tradiţionale, înnegrite de fum şi de vremuri, abia îşi mai găsesc locul între cabanele şi vilele de vacanţă răsărite în ultimii ani. Şi apoi, brusc, îţi apare în faţă o clădire rătăcită parcă din altă poveste: furnalul de la Govăjdia.

Cine-şi mai aminteşte cum în şcoli şi licee, pe vremea lui nea Nicu, făceam ceea ce se chema lucru manual, atelier ori practică în producţie? După ce în primele clase am lipit tot felul de colaje şi ne-am răsucit degetele la gherghef împreună cu învăţătoarea, într-a cincea am dat ochii cu primul profesor de atelier.

Am buni cunoscuţi de dreapta care mă privesc ca pe un om de stînga fiindcă de 9 Mai îmi felicit cei cîţiva prieteni antifascişti, ca să nu uităm zdrobirea hitlerismului. Fără această victorie, s-ar fi instaurat în lume „o ordine nouă“, în care dreapta şi stînga nu ar mai fi existat.

Ca întotdeauna, Dumitru Dragomir cade în picioare! Cînd preşedintele Ligii de Fotbal participa la Campionatul Balcanic de table, nimeni nu putea scrie că lotul se face pe aranjamente sau că jocul trădează o problemă naţională.

Cînd n-au să mai existe trenuri, va mai şti, oare, cineva ce-i aia deraiere lexicală?

Judecătorii români sînt, cu toţii, incompetenţi. Judecătorii români sînt, cu toţii, leneşi şi plîngăcioşi. În plus, judecătorii români sînt, cu toţii, corupţi. Judecătorii români sînt, cu toţii, nesimţiţi.

Bucureştiul nu mai este de mult o aglomeraţie de sate de cîmpie populate de olteni cu cobiliţa şi ceva negustori evrei, greci şi armeni. Şi nici oraşul comunist omogenizant, pornit pe calea construcţiei Omului Nou. Bucureştiul este un spaţiu urban mult mai colorat cultural, etnic şi confesional decît se pare că realizăm – şi decît sîntem dispuşi să ne gîndim

Moldova – a continuat Emerson – nu ar trebui să se încurce în negocieri lungi şi tehnice cu UE, pe categorii de produse şi etape intermediare, ci să-şi deschidă piaţa rapid, să renunţe la protecţionism vamal, să profite de mîna de lucru ieftină şi să se poziţioneze pe lanţul de producţie europeană pe treapta de jos a costurilor (salarii şi taxe mici), fiind mai bine poziţionată geografic decît Georgia, pentru aşa ceva.

Îndrăgostiţii, îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutindeni, nu pot evita să-şi sistematizeze euforia – mai ales la începutul relaţiei lor – prin trei propoziţii de o miraculoasă, sublimă, unanimă banalitate: 1) Ne vom iubi veşnic, 2) Parcă ne-am cunoaşte dintotdeauna şi 3) Iubirea noastră e unică.

Oamenii pot cumpăra în siguranţă produse din oricare stat UE. Cozile la punctele de trecere a frontierei sînt de domeniul trecutului. Studiile în străinătate sînt o experienţă uşor accesibilă“. Este evocat, desigur, şi Robert Schuman – unul dintre iniţiatorii proiectului european –, dar apare şi ideea că „istoria noastră comună“ nu este suficientă pentru a ne asigura viitorul. E nevoie de solidaritate.

Maşini puternice 4x4, walkie-talkie, uniforme. Pe portierele jeep-urilor scrie discret „Prospecţiuni“. Atît şi nimic mai mult. De la stat nu par a fi, pentru că sînt prea eficienţi. În plus, muncitorii parcă sînt de la CIA. Tăcuţi, concentraţi la treabă, rapizi, mişcări precise, disciplinaţi. De vreo lună încoace, bat dealurile în sus şi în jos, măsoară, înfig ţăruşi, iar măsoară, iar înfig ţăruşi.

„Nu sînt rasist, dar urăsc chinezii şi negrii.“ Acest tip de afirmaţie e, se pare, tot mai frecvent în rîndul elevilor din Ungaria. Asta arată concluziile unei anchete asupra primirii elevilor străini în instituţiile publice de învăţămînt din această ţară.

M-a pus pe gînduri o afirmaţie recentă a unui important ministru. Spunea domnia-sa într-un interviu acordat unei publicaţii centrale că singura dependenţă energetică a României, în acest moment, este cea faţă de Rusia, prin gaz, şi că prezenţa investitorilor ruşi în sistemul nostru energetic ar trebui încurajată, inclusiv prin afilierea noastră la megaproiectul South Stream.

Un ţăran în vîrstă, cu o ghioagă în mîini, urla la copiii care jucau fotbal într-o poiană. „Pe averea mea?...tu-vă Paştele mamei voastre!“ Şi rotea ameninţător ghioaga lui ciobănească. La început, de la distanţă, am crezut că-i Gheorghe şi că a înebunit.

Nu mă veţi considera – sper – un marxist dogmatic, dacă vă voi reaminti că problema naţională a fost dintotdeauna o problemă economică, „pe bani“. În cazul de faţă, patronatul din fotbalul românesc – acei oameni care, cum se spune, fiindcă „bagă banii“ trebuie respectaţi şi ocrotiţi ca marii filantropi şi mecenaţi – se găseşte într-o situaţie paroxistică.

Cam tot atît cît succesul oricui în viaţă se datorează şcolii. Din ceea ce vedem astăzi în jurul nostru, nu neapărat foarte mult.

Împlineşti cincizeci de ani. Ai fost frumoasă şi încă mai păstrezi ceva, destul de consistent, din imaginea de „animal de rasă“ de care te bucurai odinioară. Eşti în autobuz. Te duci să te întîlneşti cu vechea trupă de prieteni, ca să-ţi serbezi, la o cîrciumă bună, aniversarea. E aglomerat, dar îţi place.

Stilul cool, în (mare?) vogă, încă, implică recele, un „sînge rece“ (în sens de, baremi, self-control), putînd duce, cu vremea, la o răceală afectivă, ba chiar la un „global cooling“ al iubirii.

Întîmplător mi-a căzut în mînă o carte de un gen care credeam că nu prea există în România: radiografia socială a unei bresle profesionale. Este realizată de un colectiv de sociologi de la Cluj şi se referă la arhitecţi şi politicile publice legate de această îndeletnicire.