Politică, finanţe şi convalescenţă
Mai toată presa care contează scrie, de cîteva săptămîni, despre „sfîrşitul monedei euro“. Oficialii europeni dau asigurări că au luat măsuri pentru susţinerea monedei europene şi pun la bătaie un fond de 750 de miliarde pentru acest scop. Dar comentatorii spun că deja s-au pierdut multe miliarde din cauza întîrzierii cu care s-a ajuns la un acord pentru salvarea Greciei. Se ştie, Germania s-a opus iniţial, deşi avea interese directe să nu lase Grecia să se scufunde: băncile germane aveau de recuperat de la cele elene vreo 40 de miliarde de euro. Dar „cultura germană a solidităţii şi a stabilităţii nu se negociază“, a spus Angela Merkel.
Complicaţiile abia acum încep, deşi declaraţiile liniştitoare curg ca pe bandă (preşedintele UE, preşedintele Comisiei Europene, premierul grec, şeful Băncii Centrale Europene etc. etc.). Probabil că moneda euro va fi salvată – cu costuri mari, însă –, dar asta devine mai degrabă o chestiune tehnică. Ce s-a întîmplat în ultimele luni arată fragilitatea construcţiei europene, distanţa enormă dintre vorbele frumoase din tratate şi realitatea concretă. UE este o asociaţie de state naţionale şi, în vremuri grele, diferenţele devin mai importante decît asemănările şi regulile de convieţuire. Mîndrindu-se atît de mult cu diversitatea culturală, Uniunea Europeană devine, la ceas de criză, prima victimă a propriei diversităţi. Pe bună dreptate Germania insistă asupra „culturii stabilităţii“ (şi a responsabilităţii, aş spune). Dar în Sud, unde clima e alta şi tradiţiile sînt diferite, rigoarea cu care se cheltuiesc banii publici e un veşnic deziderat, iar slujba sigură în instituţiile publice e un scop în viaţă pentru mulţi (vezi şi cazul României, unde aparatul funcţionăresc e supradimensionat). La „cultura stabilităţii“ din Germania (şi din Nord, în general), preşedintele Sarkozy răspunde încercînd să grupeze în jurul său un Club al ţărilor sudice. Cu alte cuvinte, la reguli nemţeşti răspundem cu emoţii mediteraneene şi climă solară, care îi face pe oameni mai senini şi mai permisivi. După ce a cedat pe tema ajutorului pentru greci, Germania pregăteşte însă reguli şi cerinţe suplimentare pentru disciplina financiară în zona euro. „Meciul“ va continua, prietenia franco-germană nu mai e ce-a fost, Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy sînt, pentru cotidianul Die Welt, „această protestantă brandenburgheză şi acest francez neastîmpărat care nu mai au nimic a-şi spune“. Jose Manuel Barroso spune că din cauza crizei „s-au risipit în vînt“ zece ani de creştere şi de progres şi că „nu poate exista uniune financiară fără uniune economică; pieţele au înţeles-o, sper să înţeleagă şi politicienii“. Deocamdată, politicienii dau vina pe speculatori (care joacă la bursă împotriva monedei euro – dar nu era previzibil şi, pînă la urmă, normal, din moment ce vorbim de o economie de piaţă?) şi privesc mai degrabă spre interesele naţionale. Inclusiv electorale. E greu să-i explici alegătorului german, de pildă, că banii săi trebuie să meargă în Grecia pentru a salva moneda euro pe termen lung, şi să vrei să fii votat.
Marea problemă este, din acest punct de vedere, nu cum se va sfîrşi criza, ci cum mai poate fi construită Europa unită. Ernesto Galli della Loggia, istoric şi editorialist la Corriere della Sera, observă perfect unde e punctul slab: „Discursul despre Europa a scos în evidenţă cel mai bine lipsa de anvergură care caracterizează de cel puţin două decenii clasele politice şi guvernanţii continentului. O lipsă de anvergură care a luat două forme. Pe de o parte, incapacitatea de a merge împotriva curentului, de a înfrunta măcar o lipsă temporară de popularitate, pentru a depune mărturie asupra unui adevăr politic sau ideal. Nu cred că euro-optimismul a fost împărtăşit într-o măsură atît de mare, aproape generală, precum părea. Generală a fost dorinţa de a nu risca, de a nu părea izolaţi. Ca şi cum rutina şi conformismul intelectual ar fi de-acum singurele orizonturi posibile. A doua formă a lipsei de anvergură a claselor politice europene a fost, în tot acest timp, pierderea semnificaţiei politicii, a valorii deciziei politice în sensul cel mai înalt şi deplin al termenului. Cei care astăzi nu înţeleg asta sau nu au curajul s-o spună sau spun că priorităţile sînt altele – aceia sînt adevăraţii inamici ai Europei“ (Corriere della Sera, 23 mai 2010). Mai simplu spus, politica e mediocră, iar politicienii se tem să nu-şi piardă popularitatea. Nu mai e loc pentru idei şi adevăruri, ci doar pentru măsuri pe termen scurt, chiar dacă acestea pun statele europene pe poziţii contrare. Oamenii însă sînt azi interdependenţi, statele europene asemenea; e nevoie şi de o interacţiune a inteligenţelor şi a conştiinţelor, pe lîngă cea economică – spune însuşi Papa Benedict al XVI-lea: „O asemenea interacţiune, de exemplu, pare să fie prea slabă printre guvernanţii care, în faţa unor episoade de speculaţii iresponsabile împotriva ţărilor mai slabe, nu reacţionează cu decizii adecvate. Politica trebuie să primeze asupra finanţelor, iar etica trebuie să orienteze orice activitate“.
Toate bune şi frumoase în recursul la marile valori – fie că vine din partea editorialiştilor sau din partea Suveranului Pontif. Dar, aşa cum arată politica europeană astăzi – lipsită de viziune şi mult prea legată de interesele imediate –, astfel de cuvinte mari se pierd în gol. Euro va supravieţui, economia se va reface, dar politica va mai rămîne încă în convalescenţă.
