Expresii de final

În ultima vreme, se face că am tot auzit de cunoştinţe care au murit. Se spune că despre morţi, numai de bine. Dar despre cum a murit unul sau altul e întotdeauna loc de comentat, mai ales cînd povestitorii decesului au trecut de o vîrstă. Mai precis, după momentul în care agenţii de asigurări au reuşit să le vîre în cap, cu multă claritate şi argumente indubitabile, că singura certitudine din lumea asta, verificată 100%, este aceea că oricine moare. Dintr-un asemenea moment, moartea oricui pare că te priveşte şi pe tine. Nu mai eşti copilul sau tînărul nemuritor, care credea că moartea e totdeauna pentru oameni din altă categorie, adică pentru cei bătrîni (adică începînd de pe la vîrsta de 50 de ani, cea care în copilărie pare atît de îndepărtată încît nici nu există).

„Dom’ profesor“ cum îi ziceau sătenii, depăşise această vîrstă cu vreo 17 ani. Se întorsese din Canada, de unde cică primea şi pensie după mulţii ani de muncă petrecuţi acolo şi îşi făcuse o căsuţă la munte. Se apucase să le predea engleză copiilor din sat. Se certa cu primarul şi le explica ţăranilor ce drepturi au, cum şi de ce trebuie să le ceară. I-a învăţat să-şi facă „buda“ în casă. A mai „furat-o“ temporar şi pe nevasta unui vecin, pe care a dus-o pe la Bucureşti şi i-a înscris copiii la o grădiniţă bună. Soţul a fost criticat de consăteni pentru lipsa lui de reacţie. I-au reproşat că i-ar face pe toţi de rîs, lăsîndu-şi nevasta să plece cu un venetic. El le-a răspuns că, de cînd a venit omul acela în sat, cu toţii n-au avut decît de cîştigat că, deştept fiind, i-a luminat şi pe ei. „Ş-apoi, ce, nevasta e slănină să se termine?“ – şi-a încheiat el cugetarea.

 Ei bine, prin toamnă, profesorului i-a ieşit un buboi pe spate. Se pare că nu l-a prea luat în seamă pînă prin primăvară, cînd s-a dus la spital. A stat pe acolo vreo săptămînă şi s-a întors în coşciug. Pe mica lui casă nouă au pus o fotografie şi o pînză neagră cu numele, data naşterii şi data morţii. Dispariţia sa a părut prematură şi destul de şocantă. Concluzia unora a fost că omul a neglijat să meargă la doctor şi asta i-a fost fatal. Alţii au zis însă că „dacă nu s-ar fi dus să se caute, ar mai fi trăit probabil mult şi bine“.

Un alt om, stimat de o întreagă comunitate, un avocat trăit în detenţie aproape 20 de ani, întîi prin lagărele din Siberia, apoi prin închisorile patriei, a apucat bătrîneţi adînci. În zilele revoluţiei, securiştii, care l-au chinuit o viaţă întreagă, au venit la el speriaţi, cu căciulile în mîini şi i-au cerut iertare. I-a iertat, ce putea face, şi i-a privit apoi cum încep a se îmbogăţi din afaceri necurate. El fusese pentru concetăţenii săi un exemplu de rezistenţă şi de conştiinţă civică. De la un moment dat însă, s-a sclerozat, nu mai recunoştea pe nimeni, se plimba cu mîinile la spate fluierînd şi făcea pipi pe gardurile vecinilor. La moartea lui s-a comentat: „A trăit prea mult“.


Un cunoscut mult mai puţin în vîrstă – 52 de ani –, plin de viaţă şi activ, fost viceprimar prin Petroşani, privea viaţa din România cu multă ironie şi detaşare, fără mari speranţe, dar şi fără să demobilizeze. Era inteligent, iar cînd se îmbăta devenea atît de inteligent încît nimeni nu-l mai putea urmări. Avea teoria că ţara noastră e ca o unitate militară în care dispare o căciulă. Soldatul păgubaş va „completa“ de la altul, pentru a se putea prezenta complet echipat la apel. Cel de la care „a completat“ va face la rîndul lui acelaşi lucru, şi tot aşa. Minunea e că, deşi o căciulă a dispărut, furtul rapid şi continuu de la unul la altul face ca la adunările de dimineaţă şi de seară să pară că toţi au căciulă pe cap. Bănuiesc că actuala criză ar fi fost, în viziunea lui, o accidentală descoperire a lipsei căciulii. Doar bănuiesc, pentru că n-am mai apucat să-l întreb. Nu de mult, omul a ajuns acasă de la serviciu, s-a aşezat în fotoliu, şi-a pus căştile pe urechi să asculte nişte muzică şi... a murit. Aflînd asta, toţi cunoscuţii, fără excepţie, au reacţionat cu admiraţie şi invidie: „Ce moarte frumoasă!“.