Arhitecţii şi „protejarea interesului public“
Întîmplător mi-a căzut în mînă o carte de un gen care credeam că nu prea există în România: radiografia socială a unei bresle profesionale. Este realizată de un colectiv de sociologi de la Cluj şi se referă la arhitecţi şi politicile publice legate de această îndeletnicire. Este un instrument de lucru, sec, factual, fără bibliografie şi teorie (autorii promit pentru mai tîrziu o „monografie“ a acestei „meserii liberale“) – şi tocmai de aceea foarte util. Titlul o spune şi el de la început: Arhitect în România. De ce, la ce bun? Pentru „fundamentarea politicilor naţionale pentru arhitectură“. E simplu, e de bun-simţ: este bine să ştim pe ce stăm pentru a încerca să facem cele cuvenite pentru a sta ceva mai bine. E precum analizele la care ne trimite orice doctor înainte de a ne da un diagnostic, urmat apoi de un tratament cît mai pertinent. Medicul de laborator este în acest caz un specialist aproape anonim, dar indispensabil. El nu are pretenţia că ne oferă secretul unui corp frumos sau al unui caracter nobil, şi nici măcar pe cel de a ne trata el însuşi; el constată doar ce merge şi ce nu merge cu organismul nostru, pentru a ne da posibilitatea – dacă ne dorim cu adevărat – să ne îngrijim şi să ne păstrăm astfel un corp sănătos, adică să funcţionăm fără bătăi de cap. Tot astfel, studiile de fundamentare a politicilor naţionale în domenii de maxim interes public ar trebui să fie obligatorii. Iar ele ar trebui realizate de către cei abilitaţi să o facă, şi nu de către corpul profesional în cauză: şi în cazul analizelor de laborator, nu pacientul îşi face autoanaliza pornind de la ideea că nimeni nu cunoaşte mai bine decît el propriul său corp...
Cartea cu pricina mi-a adus însă aminte de primele studii referitoare la „consumul cultural“ realizate de către Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii. Era un început în fundamentarea politicilor culturale, un instrument de lucru de o extraordinară utilitate. Dar ce mai freamăt a născut printre oamenii de cultură! S-au uitat pe „buletinele de analiză“, n-au înţeles mare lucru şi le-au aruncat revoltaţi la coş: cultura nu se „consumă“, cultura nu se „măsoară“, cultura este creaţie, iar noi sîntem creatorii! De acord, nimeni nu spune contrariul, dar nu despre asta era vorba, ci doar despre faptul că, tocmai pentru a asigura această creaţie, corpul social ar trebui să fie mai degrabă sănătos decît bolnav. Or, acest „corp social“ al culturii din România dădea numeroase semne de boală!
Îmi e teamă că această lucrare dedicată breslei arhitecţilor să nu păţească acelaşi lucru, să nu fie adică întîmpinată cu acelaşi scepticism (ca să mă exprim eufemistic) şi astfel un alt început meritoriu să fie aruncat la coşul istoriei. Cu atît mai mult cu cît – rezultă din studiul cu pricina – arhitecţii se percep în vîrful elitelor ţării (alături de medici), şi anume mai degrabă a unor elite artistice. Iar elitele artistice cam au tendinţa să le ştie pe toate...
Tot ei, tot arhitecţii adică, oferă însă o serie lungă de critici pe care le împărtăşesc în proporţii semnificative şi care pot sta la baza fundamentării unor politici viitoare. Astfel, de pildă, doar 11% dintre ei consideră calitatea spaţiului construit din România ca fiind bună (cu un nivel ceva mai ridicat doar în Banat). De asemenea, peste jumătate dintre ei pun aceste deficienţe direct pe seama legislaţiei şi a haosului administrativ, iar marea lor majoritate consideră că obligaţia breslei pentru viitor constă în „protejarea interesului public“. Există şi numeroase soluţii, care au rezultat din interviuri şi focus-grupuri şi care pot fi selectate, ierarhizate, interpretate. Una punctuală, de pildă, printre multe altele: „înlocuirea licitaţiilor cu concursuri de arhitectură pentru investiţiile publice, astfel încît accentul să se mute de pe determinante ca preţul şi timpul pe calitate“. Adică, de pe eficienţă pe valoare. „În Elveţia, concursul de arhitectură este considerat un bun cultural, cu o valoare culturală de patrimoniu, ideea în sine: instituţia concursului de arhitectură“ – comentează un arhitect. Ei, asta-i în Elveţia! – va spune românul generic. Dar este atît de simplu să se ia o astfel de decizie legislativă şi la noi, care să-şi arate efectele într-un timp atît de scurt!...
Nu ştiu, poate mă înşel, dar am impresia că breasla arhitecţilor a avut una dintre cele mai puternice şi fecunde dinamici din ultimii ani în România. Analize ca aceasta a colegilor de la Cluj, multiplicate şi aplicate, ar fi de natură să fundamenteze şi să forţeze traducerea acestei efervescenţe în politici urbane pe măsură. Iar beneficiarii am fi noi, cu toţii!
