United colors of Bucharest

Aţi băgat de seamă una dintre ştirile nebăgate în seamă din numărul anterior al revistei noastre? Cea despre „bananele din Ungaria“? Se referea, de fapt, la problema chinezilor din ţara vecină – „banane“ pentru că au rămas galbeni la exterior, dar în interior s-au dat cu albii. Sînt vreo 11.000 legali, dar probabil, în realitate, de vreo trei ori mai mulţi. Ungurii par îngrijoraţi. Şi devin xenofobi.

Asta mi-a adus aminte de faptul că Bucureştiul nu mai este de mult, nici el, o aglomeraţie de sate de cîmpie populate de olteni cu cobiliţa şi ceva negustori evrei, greci şi armeni. Şi nici oraşul comunist omogenizant, pornit pe calea construcţiei Omului Nou. Că a devenit şi el, altfel spus, o metropolă europeană, spaţiu şi de imigrare, nu doar capitala unei ţări care emigrează spre alte zări de soare pline. Pe scurt, Bucureştiul este un spaţiu urban mult mai colorat cultural, etnic şi confesional decît se pare că realizăm – şi decît sîntem dispuşi să ne gîndim.

Aceeaşi ştire nebăgată în seamă amintea de faptul că noii imigranţi din Ungaria sînt cam 2% din populaţia ţării. Dacă rotunjim populaţia Bucureştiului la vreo două milioane, şi pe aceea a străinilor extra-europeni înregistraţi oficial în 2009 (legali, dar şi identificaţi ca ilegali) la cam 25.000, asta ne-ar da şi nouă cam 1,25% din totalul populaţiei Capitalei. Puţin. Dintre aceştia, cei mai mulţi sînt originari din Turcia şi China, urmaţi apoi în ordine (dacă îi lăsăm deoparte pe moldoveni) de Siria, Irak, Liban, Iran, SUA, Iordania şi Vietnam. Dar aceştia sînt doar cei luaţi în evidenţa oficială, şi avem suficiente motive să credem că, în realitate, ei sînt mai mulţi. La aceştia se adaugă apoi toţi europenii care circulă doar cu buletinul, şi care sînt practic imposibil de înregistrat dacă nu cer domiciliu stabil şi/sau cetăţenie (datele oficiale înregistrează doar vreo 500 de persoane din această categorie, marea majoritate din state europene extra-comunitare precum Albania, Macedonia sau Ucraina, care au, deci, încă nevoie de paşaport). Putem să ajungem astfel uşor la cel puţin 5%, fără să luăm în considerare nici vechile comunităţi etnice stabile din Bucureşti, pe de o parte, nici comunităţile volante de expaţi (care au deja reţelele lor de socializare şi locuri de întîlnire) sau turismul sistematic de week-end (care nu se mai rezumă la israelienii veniţi să joace la cazinourile bucureştene), pe de altă parte. Tot puţin, într-un fel, dar deja suficient de „colorat“!...

Există apoi „coloratura“ confesională, de la mahomedani, care însumează vreo 0,5% din populaţia Capitalei şi care au deja vreo cinci lăcaşuri de cult şi cîteva fundaţii şi asociaţii, şi pînă la o întreagă constelaţie de mişcări spiritualiste de gen New Age în plină proliferare (de la MISA la antroposofie, trecînd prin Kamala, Anahata şi Sahaja yoga, Tai Chi, Falun Dafa şi Chi Qong, Mokusho Zen şi Budo-Zen – ba chiar şi şamanism). Fără a-i uita, pentru o pată suplimentară de culoare, pe cei peste 700 de mormoni, în creştere lentă, dar sigură!

Tot aici trebuie să-i menţionăm pe mai vechii – şi mai noii – neoprotestanţi, cu care sîntem deja obişnuiţi, care sînt extrem de activi şi bine organizaţi şi care au împînzit şi capitala: 23.520 de practicanţi înregistraţi în 48 de lăcaşuri de cult. Dacă adunăm de fapt toate aceste cifre, monopolul ortodox arată ceva mai redus decît ne imaginăm de regulă: la cei 185.000 de ortodocşi practicanţi înregistraţi la recensămîntul din 2002 există în prezent, se pare, cam 77.000 de practicanţi ne-ortodocşi, adică aproape o treime din populaţia credincioşilor activi din Bucureşti. Lăcaşurile de cult ne-ortodoxe (creştine şi necreştine) ajung şi ele cam pe la un sfert din ansamblul instituţiilor religioase ale Capitalei.


În cu totul alt registru, regăsim această diversitate în farfuria restaurantelor bucureştene. Fără a pune la socoteală shaormăriile, mai mult sau mai puţin arabe, sau fast-food-urile, mai mult sau mai puţin universale, restaurantele cu specific etnic declarat sînt de peste 350. Cele mai numeroase sînt, în ordine, cele italieneşti (44%), urmate la distanţă de cele franceze (10%), chinezeşti (8%), turceşti (4%) şi greceşti (3%). Dacă grupăm diferitele bucătării arabo-mediteraneene, obţinem o prezenţă de 9%, iar toate restaurantele asiatice, în afara celor chinezeşti, însumează 7% din ansamblul restaurantelor de profil din Bucureşti; cele latino-americane nu reprezintă decît 2%. Restaurantele cu specific românesc s-au înmulţit şi ele, dar e greu să le numeri, căci majoritatea combină bucătăria „internaţională“ cu cea românească. Oricum le-ai număra însă, rămîn mult mai puţine decît cele cu specific italian. Pe de altă parte, dacă te uiţi peste oferta lor, vei găsi, în ordinea frecvenţei, tot mici, tochitură, ciorbă ţărănească sau de burtă, sarmale, ciolan afumat pe fasole şi un soi sau altul de mămăligă. Totul stropit cu eterna şi fascinanta pălincă, fără nici o urmă de culoare locală. Nu-i foarte variat!... Poate că diversitatea lor ne va ajuta să ne redescoperim şi diversitatea noastră, aceea care îl făcea pe Ion Conea să exclame, în urmă cu aproape un secol, că „e ţara plină de ţări!“. În prezent, doar două-trei restaurante cu specific românesc şi-au organizat meniul pe criterii regionale.

Mult mai multe informaţii de acest gen despre Bucureşti puteţi găsi în fascinantul studiu iniţiat şi coordonat de colegul meu de la SNSPA, profesorul Alfred Bulai, împreună cu o armată de studenţi, studiu din care am extras şi datele de mai sus. Este o oglindă în care ne vedem puţin diferit de modul cu care ne-au obişnuit fotografiile la minut ale recensămintelor şi sondajelor de opinie...