Vocea prezidenţială
Am reţinut, în ultima vreme, două intervenţii publice ale preşedintelui UE, dl Herman Van Rompuy. Una a fost lansarea unui volum propriu de haiku-uri, acum cîteva săptămîni. Aşadar, dl Preşedinte este rafinat şi subtil: nu poet pur şi simplu, ci autor de haiku-uri – specie complicată, la care nu oricine se încumetă. A doua este textul dat publicităţii cu ocazia Zilei Europei (apărut în Adevărul din 8 mai, aici).
Despre volumul de haiku-uri nu mă pot pronunţa; doar mă bucur că avem un preşedinte-creator (şi încă la un asemenea nivel de subtilitate), într-o vreme în care, de la Bush-fiul încoace, presa tot relatează despre diverse gafe culturale ale liderilor politici de pe toate meridianele. Cît despre textul din Adevărul, conţine toate nobilele adevăruri şi locuri comune ale discursului comme il faut despre Uniunea Europeană. Dl Preşedinte nu uită să enumere avantajele concrete ale UE, pe care fiecare cetăţean le poate simţi direct: „Uniunea Europeană oferă multe avantaje practice consumatorilor, călătorilor sau întreprinzătorilor. În prezent, oamenii călătoresc ieftin cu avionul spre oraşe şi litoraluri de pe întregul continent. Convorbirile telefonice pe teritoriul Uniunii costă o fracţiune din ce costau în trecut.
Oamenii pot cumpăra în siguranţă produse din oricare stat UE. Cozile la punctele de trecere a frontierei sînt de domeniul trecutului. Studiile în străinătate sînt o experienţă uşor accesibilă“. Este evocat, desigur, şi Robert Schuman – unul dintre iniţiatorii proiectului european –, dar apare şi ideea că „istoria noastră comună“ nu este suficientă pentru a ne asigura viitorul. E nevoie de solidaritate: „Pentru a ne apăra valorile, interesele şi locurile de muncă europene trebuie să continuăm să acţionăm împreună, iar atunci cînd acţionăm individual, trebuie să o facem într-un spirit comun. Lumea de astăzi ne cere mai ales să elaborăm o politică economică mai solidă şi politici mai unite în domeniul afacerilor externe şi al mediului“. Aici dl Preşedinte face probabil aluzie la „acţiunile individuale“ ale unor state europene în diverse împrejurări care cereau mai degrabă o voce unică: înţelegerile separate ale Germaniei, Franţei ori Italiei cu Rusia (pe teme energetice, dar nu numai), diferenţele de vederi în legătură cu criza din Grecia, şi altele. De altfel, criza a accentuat tocmai diferenţele: în faţa dificultăţilor, discursul despre solidaritate e foarte greu de digerat pentru liderii politici naţionali, care au de cîştigat voturi, iar electoratul se întreabă – eventual momit şi de curentele de gîndire naţionaliste şi populiste – de ce trebuie ca impozitele pe care le plăteşte în ţara sa să ajungă într-o ţară ai cărei politicieni au fost nesăbuiţi cu cheltuielile. „Politicienii trebuie să ofere răspunsuri convingătoare întrebărilor dificile“, spune dl Van Rompuy. De exemplu, de ce s-a hotărît acordarea unui sprijin Greciei. Dar întrebările dificile sînt, de cele mai multe ori, evitate de politicieni, iar pentru a-i convinge pe propriii cetăţeni că e şi în interesul lor să nu-i lase la greu pe concetăţenii greci este nevoie de o putere de convingere colosală. Cine se înhamă la aşa ceva?
Ar fi fost poate mult mai bine, într-o asemenea situaţie, dacă la preşedinţia UE s-ar fi aflat o personalitate mai cunoscută, cu o voce mai pregnantă. Un lider de talia lui Tony Blair, de pildă, ar fi putut „acoperi“ mai bine şi mai convingător discursurile paralele (sau contradictorii) ale şefilor de state şi de guverne din ţările membre. E cam nepotrivit să le ceri liderilor naţionali să vorbească mai ales despre solidaritate, cînd deocamdată – totuşi – UE se bazează pe asocierea dintre state naţionale, iar politica funcţionează în primul rînd la nivel naţional. Despre solidaritate europeană şi interese comune sînt chemaţi să vorbească, în primul rînd, cei care ocupă funcţii la nivel supra-naţional. Între aceştia, preşedintele UE ar fi cel mai indicat să o facă. În felul său, dl Herman Van Rompuy se străduieşte să-şi îndeplinească această misiune. Numai că notorietatea scăzută şi profilul de bun negociator „din umbră“ fac ca vocea sa să fie puţin luată în seamă.
Mai mult decît solidaritatea europeană în sine, ar fi necesară în vremuri de criză o voce puternică şi credibilă, în stare să-i convingă pe cetăţeni de necesitatea unei asemenea solidarităţi. O asemenea voce nu există. S-ar putea ca, din cauza „contagiunii“ crizei greceşti, cetăţenii să simtă pe pielea lor, cu efecte negative, ce înseamnă „politicile comune europene“ (sau, dimpotrivă, absenţa lor). Deocamdată, la vechea întrebare „dacă suni în Europa, cine răspunde la telefon?“, răspunsul poate fi: un preşedinte recitînd haiku-uri...
