Note berlineze
La unul dintre colocviile Institutului de Studii Avansate din Berlin, un cunoscut biolog specializat în cefalopode vorbeşte despre complexitatea sistemului neuro-muscular al braţelor de caracatiţă. Rezultă că avem de-a face cu un nevertebrat foarte „inteligent“, „curios“, „singuratic“, capabil să-şi mişte membrele mai divers, mai prompt, mai eficace decît omul, să-şi controleze, adaptativ, culoarea pielii, să înveţe, să se joace, să plănuiască o acţiune determinată, să-şi confecţioneze unelte şi să calculeze anticipativ manevrele celor opt braţe de care dispune. În unele privinţe, caracatiţa ar fi, deci, mai „inteligentă“ decît alte animale (inclusiv vertebrate) şi „superioară“ omului. Sufletul meu discret anti-darwinist jubilează. Linia ascendentă a evoluţiei speciilor e dată peste cap. Animalele nu devin, urcînd scara zoologică, din ce în ce mai adaptate. Ceea ce cîştigă pe cîte o latură pierd pe alta. Se perfecţionează într-o direcţie anumită şi reculează într-alta. S-ar putea spune, mai curînd, că fiecare specie animală are componenta ei de superioritate faţă de toate celelalte. Ce poate face o rîmă – de pildă, să supravieţuiască, dacă e tăiată în două – nu poate face un mamifer superior. Sau, iată, ceea ce poate întreprinde o caracatiţă cu braţele ei, nu poate întreprinde nici un om cu braţele sale. Ca să nu mai vorbim de schimbarea voluntară a culorii pielii. Conferenţiarul socoteşte că, în definitiv, studiind modul cum se transmite comanda către aparatul locomotor al caracatiţei, va înţelege mai bine cum funcţionează sistemele cerebrale complexe. Cu alte cuvinte, vom afla lucruri noi despre gîndire, dacă vom cerceta cum dă din tentacule iscusitul cefalopod.
S-au pus, fireşte, întrebări din sală. De pildă, cum definim, în fond, „inteligenţa“? Dacă facultatea de a-ţi schimba culoarea în funcţie de necesităţi e o formă de inteligenţă, atunci pentru caracatiţă, omul e de o incorigibilă stupiditate. Dacă putem spune că cefalopodul e „curios“, „singuratic“, capabil de învăţare şi joacă, ne putem aştepta, în curînd, la o teză despre psihologia caracatiţei, despre bucuriile, patimile şi disperările ei. Şi ce înseamnă „jucăuş“? Ni se demonstrează tendinţa animalului de a reacţiona „complex“ la primejdie: dacă simte ceva ameninţător, se ascunde. Dacă primejdia nu se confirmă, iese la lumină, dar adoptă o dinamică tip „de-a v-aţi ascunselea“: se ascunde iar, iese din nou afară, se reascunde. Te întrebi, inevitabil, ce va fi fost în creierul unui mamut cînd vedea neandertalieni ascunzîndu-se de furia lui şi ieşind apoi din ascunzătoare pentru a se reascunde? „Ce fiinţe jucăuşe sînt omuleţii ăştia?!“ „Ce specie inteligentă?!“
Pînă una alta, două concluzii: 1. Nu putem gîndi – chiar la nivel de maximă expertiză ştiinţifică – decît antropomorfic: ne uităm la cîte o vietate şi vorbim – power point included – despre „inteligenţă“, „curiozitate“, „emoţie“, „umor“, „afectivitate“ ş.a.m.d. 2. E formidabil cît mister aduce la rampă cunoaşterea savantă! Necunoaşterea creşte direct proporţional cu nivelul cunoaşterii: la cîte noi descoperiri, atîtea întrebări suplimentare, atîtea noi perplexităţi. Altfel spus, cunoaşterea nu se extinde pe socoteala necunoaşterii. Lărgirea marginilor teritoriului defrişat provoacă nu o restrîngere, ci o extindere spontană a marginilor teritoriului virgin.
E greşit să ne imaginăm că integrarea europeană înseamnă strict occidentalizarea noastră. Nu. Ea înseamnă, simultan, orientalizarea vestului. Cum să-mi explic altfel întîmplarea de azi după-masă: intru într-o cafenea berlineză cu nume celebru (Café Einstein) şi cer o cafea. Mi se răspunde cu un zîmbet larg că nu mi se poate oferi decît un ceai. Deocamdată nu mai au cafea! Din viscerele mele obosite, simt cum iese la suprafaţă o veche panică: să intri într-un magazin de pîine în care nu e pîine, într-un magazin de carne unde nu e carne etc. Cînd într-o berărie nemţească mi se va spune că nu e bere, integrarea europeană se va fi încheiat. Poate veni sfîrşitul lumii.
Ies în oraş în zi de lucru şi constat că toate magazinele sînt închise. Mi se spune că e sărbătoare: Ziua Tatălui. Sînt frustrat pînă la vertij! Aflu că şi Parlamentul român a votat unanim, aproape în regim de urgenţă, o sărbătoare echivalentă. Am intrat, carevasăzică, în rîndul lumii! Dar ca bunic, verişor, nepot, cumnat şi naş, simt ceva discriminatoriu în acest nou praznic calendaristic. Trec peste nevoia, obscurantistă, de a avea, alături de Ziua Tatălui, una a Fiului şi una a Sf. Duh. În Germania, efectul statistic al zilei libere oferite în cinstea bărbaţilor a fost creşterea semnificativă a numărului de bătăi post-festum şi de accidente rutiere pe bază de alcool. La noi, cercetările sînt încă în curs...
